Cannes 2010 – C'est Mourir

Ploaie de filme? Mda, dar scurtă. De vară.

Tournee este al patrulea film pe care actorul Mathieu Amalric îl regizează. Cu mâna lui, adică. Nu le-am văzut pe celelalte. L-am văzut pe ăsta. Şi mi-a plăcut la nebunie. Un film viu. Vibrant. Hazliu, fără să fie vesel. Trist, fără să fie deprimant. Inspiraţia evidentă şi asumată ar fi The Killing of a Chinese Bookie – Meurtre d'un bookmaker chinois, cum ar zice franţujii. Adevărat – un puternic aer de Cassavetes adie dinspre această poveste a unui ex-producător TV, acum impresar/manager de stripteuze importate, care se plimbă cu trupa din Le Havre spre Bordeaux, via Nantes şi La Rochelle, în căutarea unui Paris care nu va veni niciodată. Performanţa lui Amalric (perdant, coleric, mustăcios) mi-a adus într-adevăr aminte de Ben Gazzara, dar în Saint Jack, unde juca un peşte a bout de souffle – de altminteri, regizorul e singurul actor din film. Stripteuzele sunt stripteuze – Mimi LeMeaux, Dirty Martini, Evie Lovelle, Kitten on the Keys au făcut senzaţie pe covorul roşu –, iar în roluri secundare apar cineastul Damien Odoul şi criticul Andre S. Labarthe. Finalul e un soi de off season. Tuşant, fără să fie siropos. Chapeau.

Another Year este un Mike Leigh fără surprize. A se citi fără cusur. Un an din viaţa unui cuplu banal (Jim Broadbent&Ruth Sheen), în jurul căruia gravitează un junior indecis, un amic alcoolist şi o colegă ce nu ştie (nu poate?) să accepte că s-a cam terminat. Lesley Manville compune un personaj fascinant, ataşant şi enervant deopotrivă. Filmul, molcom, desaturat şi turnat în 2:35, se deschide cu Imelda Staunton, antologică („Pe o scară de la 1 la 10, cât sunteţi de fericită?” – răspunsul şuieră instant: „1”!), şi se închide cu un prim plan mut, ale cărui semnificaţii încă dor.

You Will Meet a Tall Dark Stranger este un Woody Allen extrem de rău, împachetat într-un concept care poate trece (în mâinile altcuiva) drept banal – futilitatea amorului. Şi, prin extensie, a umanităţii. Sigur, Woody ne-a mai servit reţeta asta de o grămadă de ori, schimbând, pe ici, pe colo, ingredientele – diferenţa este că acum galeria de personaje este alcătuită exclusiv din lepre şi dobitoci. Rău, v-am spus. Naomi Watts, Josh Brolin, Anthony Hopkins, Gemma Jones, Freida Pinto, Anna Friel, Antonio Banderas – râzi cu ei, iniţial. Apoi râzi de ei. După care nu mai râzi deloc.

Kaboom înseamnă, după un detour răvăşitor (Mysterious Skin) şi unul aproape mainstream (Smiley Face), revenirea lui Gregg Araki la genul decadent/colorat/batjocoritor care l-a consacrat. Totally Fucked Up, The Doom Generation, Nowhere, on connait la chanson. Titlurile sunt interşanjabile – iar Kaboom le-ar putea primi pe toate, dacă propriul titlu n-ar fi perfect. Din nou campus, din nou sexualitatea incertă, din nou ennui – totul asezonat cu efecte voi stângace, cu un plot-omagiu Twin Peaks, cu un soundtrack eclectic (courtesy Robin Guthrie) şi cu one-linere care ustură extrem de plăcut: „Aside from putting a dick in your mouth while listening to Lady Gaga, that's about as gay as it gets!” Rezultă un cocktail... mai degrabă Molotov decât Margarita, cam ce-ar fi trebui să fie (pe nedrept) hulitul Southland Tales, dacă Richard Kelly ar fi rămas sub plapumă. Araki preferă doar s-o ridice din când în când (plapuma) şi, într-un final apoteotic, s-o arunce pe geam. See you at the bitter end!

Biutiful... Sau the feelgood movie of the year. Personajul principal, un soi de interlop de cartier care pretinde că poate vorbi cu morţii, află la minutul 15 că va muri de cancer. Asta-i vestea bună. Regizorul co-scenarist Alejandro Gonzalez Innaritu aruncă în spinarea acestui personaj (Javier Bardem, care suferă conştiincios) nenorocire după nenorocire. Când, după 2h19 de tristeţe înghiţită cu lopata, domnul răposează, răsufli uşurat. Innaritu pare să fi uitat regula nr.1 – nu-i suficient să-mi arăţi durerea cuiva, trebuie să mă faci s-o simt cumva. Am crezut cu toţii că un film de Innaritu fără scenaristul Guillermo Arriaga (pasionat de naraţiuni fracturate) înseamnă o veste bună. On second thought, no. Alex. Leo Şerban spunea la un moment dat că, văzute în frenezia aglomerată a Cannes-ului, filmele mari devin foarte mari, iar filmele mici devin foarte mici – Biutiful păţeşte deci exact ce-a păţit Babel în 2006. Dar invers.

Outrage este un nou film de Takeshi Kitano. Adică un eveniment. Paranteza nr. 1 – oamenii ar trebui să înveţe să nu mai aştepte doar capodopere de la Cannes. Paranteza nr.2 – chit că le sunt dragi autorii lor, Fremaux et cie ar trebui să fie de acord ca anumite filme să fie proiectate hors competition sau în midnight screening. S-ar evita astfel cronici croncănitoare („Ce căuta ăsta în competiţie, dragă!?”) iar festivalul n-ar suferi nicicum. A fost cazul (flamboaiantului, ce-i drept) Death Proof, în 2007, este cazul acestui Outrage acum. Kitano şi-a cam terminat treburile serioase de multişor, şi cu poliţaii (Hana-Bi) şi cu gangsterii (Sonatine). Poezia de acolo nu se mai întoarce, mai ales după eseul postmodern Takeshi's, care deconstruia (i)reverent tot ce mai era de deconstruit. Aşa că un nou yakuza, filmat de Kitano şi jucat (sic!) de Beat Takeshi, nu mai are ce demonstra – şi evident că i-a enervat pe mulţi, mai ales dintre cei care uită (sau nu ştiu) că japonezul este, la origine, un comic. Farsă shakesperiană asezonată cu mutilări şi împuşcături deci – nu pentru toate gusturile, dar gusturile nu se discută. Se execută.

Dar iată că la Cannes burniţează uşor. Cu filme româneşti, adică. Dintre care cel puţin unul merita competiţia...

Nu sunt inca comentarii.