Cannes 2010 – Un Peu

La Cannes adie un vânt de regrete.

Nu, nu-mi pare rău pentru Robin Hood, Wall Street 2 (căruia Oliver Stone vrea să-i spunem doar Money Never Sleeps – eu am auzit că sforăie), chinezării sau pretenţiozităţi.

Îmi pare niţeluş rău că n-am văzut Carlos (de Olivier Assayas), deşi nu cred c-aş fi rezistat 5h30, nici măcar cu pauză – şi oricum nu pricep ce caută o miniserie Canal+ în selecţie; că n-am văzut Route Irish, un Ken Loach mai aproape de Hidden Agenda decât de palmodorizatul The Wind that Shakes the Barley; că n-am văzut Des hommes et des Dieux (de Xavier Beauvois), unde aud că Lambert Wilson face un rol formidabil.

Îmi pare rău că n-am văzut Rubber, prezentat în Quinzaine des realisateurs, un film cu un... cauciuc; că n-am văzut My Joy (debut ucrainean în lung-metraj), filmat de Oleg Mutu şi cu Vlad Ivanov într-un rol secundar; că n-am văzut Making Fuck Off, facerea inclasabilului Mammuth al inenarabililor Benoit Delepine şi Gustave (de) Kervern, introdus în selecţie pe ultima sută de metri, de unde ridicări din sprâncenele celor fără simţul umorului.

Şi-mi pare foarte rău că n-am revăzut Il gattopardo, prezentat de Alain Delon, Claudia Cardinale şi Martin Scorsese, şi că n-am revăzut Psycho, prezentat, restaurat&remixat, în Cannes Classics.

Dar, cu o excepţie (scurt-metrajul Căutare, de Ionuţ Piţurescu, premiat la Quinzaine) am văzut filmele româneşti – şi nu, nu-mi pare rău deloc. Iată notiţele scrijelite la cald.

Marţi, după Crăciun – de Radu Muntean. Foarte simplu, foarte curat. Emoţionant, acolo unde Boogie era agasant. Inteligent, dacă ne gândim că personajul masculin a ales deja. Urmează să aleagă doar momentul în care va mărturisi. Două performanţe splendide – Mirela Oprişor şi Maria Popistaşu. Încadraturi experte – Tudor Lucaciu, 2:35, strâns, fără a fi angoasant. Antologică scena din cabinetul de stomatologie. Perfectă selecţia la Un Certain Regard. Şi da, filmul pleacă fără premiu – dar nu pleacă cu mâinile goale. Dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun.

Aurora – de Cristi Puiu. Există cei care au protestat a propos de lungime (trei ore şi un minut). Există cei care s-au întrebat până unde merge ego-ul regizorului, auto-distribuit în rolul principal. Există cei care n-au înţeles de ce sunt obligaţi să asiste la evenimente aparent nesemnificative, în loc să se grăbească spre concluzie. Există cei care n-au priceput cine-i cine (!?!), de ce aşa şi nu altminteri. Şi există ceilalţi. Cei care nu s-au plictisit o secundă, cei care (vai!) s-au recunoscut în ticuri, în obsesii, în discurs, cei care s-au speriat – nu de momentul în care se apasă pe trăgaci, ci de trăgaci în sine –, cei care au realizat că nimeni altcineva nu putea „juca” personajul principal, cei care au admirat inclusiv contradicţiile şi paradoxurile, cei care au ştiut unde, cum şi de ce să privească. Absurd, terifiant, articulat – Aurora, care merita competiţia cu fruntea sus, nu e doar un (mare) film de cinema. Este o lecţie de regie cu sânge rece.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu – de Andrei Ujică. Numai citirea titlului – care titlu conţine, atenţie, cheia întregii întreprinderi – te poate face să-ţi scoţi pălăria. Mii de ore de arhivă pentru un montaj final (Dana Bunescu) de trei ore. Din nou proteste – e prea lung, n-are grafică, nu-ţi spune ce, cine, când, cum. Domnilor, gândiţi mărunt. Faptul că-i încadrat în categoria documentar nu înseamnă că trebuie musai considerat un documentar. Încercaţi să-l priviţi ca pe un eseu, gândiţi-vă că-i alcătuit exclusiv din materiale oficiale, aprobate, comandate şi apoi întrebaţi-vă unde exact se află regizorul. Şi de ce. Seance speciale hors competition – un compliment, carevasăzică. Subscriu.

Nu sunt inca comentarii.