Dintre cele 12 filme realizate până acum de fraţii Coen (nu-l pun la socoteală pe cel mai nou, Burn After Reading, care încă n-a intrat în circuitul comercial), mai mult de jumătate sunt pastişe – exerciţii de măiestrie în diferite genuri hollywoodiene clasice. În primul lor film, Blood Simple (Sânge pentru sânge), ei vin cu o variaţiune amuzantă a unei situaţii arhetipale din filmele noir (orăşel prăfuit, soţie plictisită, soţ respingător, amant armăsar: cine o să şi-o ia?) şi, pour la bonne bouche, încearcă să-l taie pe Hitchcock la unul dintre jocurile de societate pe care el le-a brevetat (ăla în care cineva trebuie să scape de un cadavru). Miller’s Crossing (Război în sânul Mafiei) e noir ca la carte – plasat în anii ’30 şi mult îndatorat, prin personaje şi dialoguri, părintelui literar al genului, Dashiell Hammett. The Hudsucker Proxy (Afacerea Hudsucker) e sintetizat din aşa-numitele „comedii sofisticate” din anii ’30-’40. O Brother, Where Art Thou (Marea hoinăreală) pare ceva ce-au visat după ce-au văzut de vreo 20 de ori la rând Sullivan’s Travels (1941), o mare comedie picarescă plasată pe fundalul Crizei economice şi realizată de eroul lor, Preston Sturges. Intolerable Cruelty (Dragostea costă!) e o altă comedie sofisticată în stilul anilor ’40. Şi lista continuă.
Problema mea cu filmele astea este că nu mi se par sută la sută vii. De acord, sunt pline de „viaţă” (în sensul de personaje pitoreşti, detalii fistichii şi întorsături narative ameţitoare), numai că „viaţa” din ele e o reconstrucţie academică a vieţii din alte filme. Nu au un aer de muzeu (conţin multe tuşe excentrice şi, de obicei, sunt la zi în ceea ce priveşte reprezentarea violenţei şi a sexualităţii), ci un pic din atmosfera de sub un clopot de sticlă. Vechile noir-uri, ca şi vechile comedii sofisticate, sunt produsele unui anumit climat socio-cultural, ale unui anumit moment din istoria mentalităţilor. De-acolo îşi trag acea sevă pe care un Miller’s Crossin...
... şi un Hudsucker Proxy nu au cum să o aibă. Iar Coen-ii rareori au îndrăznit să înmoaie vechile tipologii şi convenţii în nişte seve mai moderne. Miller’s Crossing ar putea fi considerat o addenda perfectă la canonul filmului noir, dacă n-ar veni la cel puţin 30 de ani după ce acesta a încetat să mai fie o expresie a condiţiei contemporane. Aşa, e doar o glossă şi un exerciţiu de decoraţiune retro.
Probabil că îi nedreptăţesc pe fraţii Coen insistând pe academismul pe care îl cultivă. Pastişele lor sunt în primul rând nişte jocuri – mai deştepte şi mai culte decât 95% din ceea ce se mai face în cinemaul american. Dar mi-aş dori să însemne mai mult. Majoritatea filmelor semnate Coen lasă o impresie cool, dar aş vrea ca, măcar o dată, să nu-i mai preocupe aşa mult cât de cool e impresia pe care o lasă şi să spună o poveste pentru că-i arde, pentru că e ceva ce chiar le-a stat pe creier sau pe suflet. Nu cred că asta s-a întâmplat până acum. Supercontrolata deraiere scenaristică din Barton Fink (1991) mă dă pe spate, ca şi ornamentaţia acelui film, dar nu sunt sigur că pelicula chiar are ceva de spus pe temele sale nominale (artistul integru vs Hollywood-ul corupător, artistul vs masele populare); şi ele sunt tot ornamentaţie. Metafizica din No Country for Old Men (Nu există ţară pentru bătrâni) mi se pare praf în ochi. Cele mai satisfăcătoare filme ale lor sunt Fargo şi Marele Lebowski. Plasat într-o Americă profundă şi înzăpezită, unde toată lumea pare să se mişte şi să vorbească în reluare, Fargo spune povestea unui plan criminal care se face arşice pas cu pas. Privirea studiat-impasibilă a camerei transformă povestea asta într-un studiu de caz pe problema prostiei umane şi, în plus, reuşeşte să stoarcă tot comicul care se putea stoarce din vorbirea cetăţenilor din Midwest, fără a cădea în batjocură. Plasat în L.A., Lebowski e un mystery superîncurcat, după modelul ălora pe care le descurca odinioară Bogart; cu diferenţa că rolul lui Bogart îi revine acum unui hippiot îmbătrânit, care şi-a fumat de mult şi ultimul neuron. Ar fi putut să fie unul dintre joculeţele cinefile ale Coen-ilor, dar aceştia au atâta simpatie pentru eroul lor, pentru viaţa lui lipsită de orice căpătâi şi de orice stres, încât îşi mai relaxează controlul şi lasă filmul să se întindă – delicios – ca o băută între prieteni.
