Cinema pe Bătrânul Continent

Închide ochii... Când te vei trezi, vei fi în Europa.

Nu, nu veţi citi aici un eseu despre starea politică actuală a continentului şi nici măcar o apreciere la adresa filmului Europa, poate cel mai fascinant opus din cariera domnului Lars Von Trier. Lars Von Trier nu vine la Bucureşti; el merge la Cannes, la festivalul cel mare. Europa vine însă, şi nu singură. 39 de filme vor da năvală pe ecranele patriei în luna mai, sub umbrela tradiţionalului festival european, ajuns Dumnezeu ştie la a câta ediţie. Acuma, ştim cu toţii că noţiunea de festival implică o selecţie, un juriu şi niscai premii – dar „showcase” parcă nu suna la fel de bine, nu? Enfin, indiferent de nume, important e că se întâmplă – ocazie pentru cinefilii mioritici, câţi or mai fi rămas, de a vedea titluri de vază aşa cum trebuie ele văzute. La cinema. După Bucureşti, caravana europeană se mută la Braşov, Timişoara şi Iaşi, dar programul poate fi aflat şi de pe internet, nu de asta sunteţi voi aici. Sunteţi aici ca să aflaţi cam ce filme n-ar trebui să rataţi. Ştiţi cum zic?

Sunt nume obligatoriu de bifat: amuzantul Jas sum od Titov Veles, de Teona Strugar Mitevska (prezentat şi anul trecut la B-EST); bătrânescul Il Papà di Giovanna, de Pupi Avati; delicatul Les plages d’Agnès, de Agnès Varda; emoţionantul Il y a longtemps que je t’aime, de Philippe Claudel; curajosul Wolke Neun, de Andreas Dresen sau provocatorul Home, de Ursula Meier. Dincolo de toate astea, patrioţii au toate motivele să ţopăie. Nu mai puţin de trei filme româneşti – şi cu nici unul nu ţi-e ruşine. Elevator, de George Dorobanţu, senzaţia indie a anului trecut, făcut în două personaje şi pentru un pumn de dolari, undeva la graniţa dintre şarjă şi experiment: un film care-ţi dă încredere (ştiu, sună patetic, n-am ce face) în viitorul cinema-ului neaoş. Călătoria lui Gruber, de Radu Gabrea, scris de Răzvan Rădulescu după o cărţulie de Curzio Malaparte, mostră de cinema clasic şi oricând valabil, mai ales acum, în contextul dominaţiei noului val: un film care le va aduce aminte celor mai atenţi (vârstnici?) de Mr. Klein, al lui Joseph Losey. În fine, Cea mai fericită fată din lume, de Radu Jude, debut aşteptat din partea unui regizor îndelung şcolit în reclame (nenea uriaş cu capul mic, care citeşte o anumită revistă). Dar şi scurtmetraje (multipremiatul Lampa cu căciulă şi minunatul Alexandra), pariu riscant pentru spectator (ziua filmării ridicolului testimonial e voit/obligatoriu repetitivă) şi câştigat pentru regizor (tensiunea e dozată savant şi torpilată de un umor nemilos): un film care creşte zdravăn mai ales post-vizionare, în cadrul unor rememorări aplicate. Ştiţi cum zic?

Highlight-ul internaţional al întreprinderii sunt, de fapt, două. Italienescul Gomorra, premiat la Cannes şi fentat la Oscaruri, e un exposé atât de necruţător al corupţiei, al asasinatelor şi al mizeriei din sudul peninsulei încât autorul romanului care stă la baza filmului, Roberto Saviano, a fost ameninţat cu moartea şi trăieşte (încă!) sub protecţia poliţiei. Regizorul Matteo Garrone are toate motivele să fie mândru: amestecul sec de realism şi grozăvie, articulat perfect de o imagine şi un montaj care ar trebui să facă şcoală, funcţionează asemenea unui pumn în stomac. Belgianul Le silence de Lorna, premiat la Cannes şi fentat la Oscaruri (unde am mai citit chestia asta?), a avut parte, straniu, de cronici împărţite. De o parte cei care îi salută pe autori, fraţii Dardenne (dublu premiaţi cu Palme d’Or), indiferent de subiect sau setting (deşi cronicile lor sociale sunt întotdeauna realizate în aceiaşi parametri, dacă-mi permiteţi ingineria); de cealaltă parte cei care le-au reproşat (caraghios) excesul elementelor de gen (în speţă, thriller), uitând că nu-i prima oară că le exploatează, şi alunecarea finală pe un teritoriu oarecum străin. Rămâne să judecaţi singuri ce şi cum. Eu n-aş vrea să închei fără a aminti prezenţa în selecţie a regizorului macedonean Milcho Manchevski, un domn extrem de talentat care, după debutul formidabil din 1994 cu Before the Rain, şi-a tot belit cariera la Hollywood, fiind concediat cam de la fiecare proiect pe a cărui cârmă punea mâna. Noul său film, Senki, înseamnă aşadar o întoarcere acasă, care ar trebui apreciată cum se cuvine. Ştiţi cum zic.

Nu sunt inca comentarii.