Puterea subversivă a râsului

În Iran, să fii nonconformist e o infracţiune, iar să râzi - o ofensă adusă autorităţilor. Marjane Satrapi e o nonconformistă ironică. Şi în viaţă, şi pe ecran.

În terapia anumitor psihoze, medicii le recomandă pacienţilor un exerciţiu foarte simplu şi, se pare, eficient: cei care au tot felul de viziuni oribile trebuie să-şi imagineze că acele creaturi groaznice care îi tulbură sunt, de fapt, minuscule. Exact asta a făcut Marjane Satrapi atunci când şi‑a povestit, în patru albume de benzi desenate, propria biografie. Demonul de care a vrut să scape este dictatura din Iran. Seria de albume Persepolis, publicată în Franţa, a constituit baza scenariului pentru lungmetrajul de animaţie cu acelaşi titlu. Benzile desenate şi filmele de animaţie sunt minimaliste par excellence: reducând demonii din trecut la nişte imagini în alb şi negru, autoarea poate mult mai uşor să-şi depăşească propriile traume. E şi un risc aici: minimalizând totul la scara unui joc de copii, poţi să transformi o poveste adevărată în ceva neverosimil. Însă Marjane Satrapi nu a scris această poveste doar ca să se vindece...

Teheran, 1978. Micuţa Marji, născută într‑o familie iraniană modernă, laică, şi cu o deschidere occidentală, visează să salveze lumea devenind profetă. Cele trei „porunci” pe care le va da atunci când va deveni prima fetiţă-profetă sunt următoarele: 1) toată lumea să aibă o maşină; 2) menajera să stea la aceeaşi masă cu familia; 3) nici o bunică să nu mai sufere de dureri reumatice. Dar Marji nu s-a născut într-un loc şi într-o epocă favorabile visării: căderea regimului Şahului, revoluţia islamică, războiul dintre Iran şi Irak, apoi criza de alimente şi, în fine, înăsprirea regimului de la Teheran... O lume dură, ale cărei contradicţii vor fi repede cunoscute. Acasă ori în public, Marji e mereu o rebelă veselă. Atitudinea critică – faţă de obligativitatea de a purta văl islamic, faţă de lipsa alimentelor din magazine, faţă de mustăţile ameninţătoare ale miliţienilor – o pun tot timpul în pericol, dar umorul şi spiritul ludic o salvează de fiecare dată. E nonconformistă, ceea ce, în vremea revoluţiei islamice, e o infracţiune.

La vârsta adolescenţei, părinţii o trimit să studieze la Viena, dar nici acolo nu reuşeşte să se adapteze: nu mai trebuie să poarte vălul, dar este privită ca o străină, ca o imigrantă săracă. Se reîntoarce în Iran, unde este mereu pe punctul de a fi arestată pentru felul în care ştie să spună lucrurilor pe nume, pentru modul în care se opune regimului. Persepolis e un film cu mult umor, cu multă ironie şi foarte onest, şi tocmai de aceea a deranjat autorităţile iraniene. Chiar înainte să fie proiectat la Cannes, o agenţie guvernamentală iraniană a transmis Ambasadei franceze la Teheran o scrisoare de protest în care acuza juriul festivalului că a ales, „într-un mod neconvenţional şi inadecvat” – aceasta a fost expresia folosită –, un film care prezintă în mod nerealist rezultatele „glorioasei Revoluţii Islamice din Iran”. Altminteri, filmul a făcut senzaţie – ceea ce nu e uşor, mai ales la Cannes şi mai ales cu un lungmetraj de animaţie: a fost recompensat cu premiul juriului, a fost apoi nominalizat şi la alte festivaluri europene şi a mai obţinut Marele Premiu al Festivalului de la Londra.

Desenul simplu şi percutant, precum şi interpretarea excepţională (vocile personajelor sunt nume mari ale cinematografiei europene) au fost argumente importante. Însă ceea ce a contat în opţiunile juriului a fost în primul rând scenariul şi coerenţa cu care Marjane Satrapi a ţesut propria ei poveste pe chenarul colţuros al lumii în care a trăit. Ironia şi autoironia au fost forma ei de rezistenţă, de opoziţie. O
adevărată lecţie de libertate.

Mulţi dintre spectatori vor găsi unele asemănări cu istoria recentă a României: de exemplu, atunci când Marji îşi cumpără, pe şest, de la nişte traficanţi, discuri (interzise) cu Abba, Bee Gees, Pink Floyd etc. Şi în România lui Ceauşescu era interzis să porţi plete, să te îmbraci în jachetă de blugi, să porţi insigne cu idoli rock. În multe privinţe, teroarea gărzilor islamice era foarte asemănătoare cu teroarea securiştilor. Asta ar fi asemănarea. Diferenţa e că în Iran mulţi credeau – încă mai cred – că marxismul e o soluţie, o alternativă democratică la Coran.

Cum întregul film se învârte în jurul unei (auto)biografii, poate vreţi să ştiţi şi ce face acum Marjane Satrapi: ei bine, e în Franţa şi susţine cu înverşunare interdicţia vălului islamic din şcolile franceze. E la fel de dură şi convingătoare ca atunci când se opunea purtării vălului în şcolile din Iran. Unii nu se lecuiesc niciodată de nonconformism. Şi tocmai de aceea sunt aşa de simpatici.