TOAMNA TRECUTĂ, când Institutul Cultural Român din Londra a organizat un festival de film românesc, regizorul Stephen Frears – de regulă, destul de retras – a venit să prezinte 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Pe urmă, la cină, i-a întrebat pe românii prezenţi: „Ce se întâmplă la voi în ţară? De ce faceţi de la o vreme filme așa de bune, unul după altul?”.
E evident că noua generaţie de cineaști nu are doar aplombul vârstei, ci și un alt limbaj cinematografic. Mult mai direct, mai „pe bune” – graţie libertăţii de expresie. Aplombul vârstei, acea spontaneitate nejucată, exista și la cineaștii experimentaţi când erau mici. La unii s-a îmbâcsit în timp, la alţii s-a transformat într-o siguranţă manieristă.
Nu știu exact ce i s-a răspuns lui Frears. Dar, probabil, ar fi trebuit să i se reamintească un fapt: succesele în foc rapid în lungmetraj vin după antrenamente temeinice, ultra premiate și puţin văzute de publicul larg. Bine aţi venit în lumea scurtmetrajului românesc.
Deseori, la noi, scurtmetrajul e văzut ca un joc de glezne în așteptarea lungmetrajului. Iar cine face numai scurtmetraje e perceput ca un semi-ratat, incapabil să lege un film „întreg”. Chestie incorectă. Dintr-un punct de vedere, e mai greu să faci scurtmetraj. Trebuie să demonstrezi ceva cu cronometrul deasupra capului. Urmezi alte reguli. Cum să prinzi o lume și să spui o poveste coerentă într-un sfert de oră?
În Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (Ursul de Aur, Berlin, 2004), Cristi Puiu ţinea aparatul pe trepied în faţa unei mese dintr-un restaurant. La masă, un tată și un fiu purtau o discuţie pe care o poţi auzi și în viaţă, și care, ca și-n viaţă, revela tabloul mult mai larg al relaţiilor interumane și al României de azi. Puiu făcuse deja Marfa și banii, primul său lungmetraj; teoretic, nu-i mai trebuia joc de glezne. Dar povestea pe care vroia s-o spună n-avea nevoie de mai mulţi metri de peliculă.
Mai e și-un alt motiv care împinge regizorii către scurt – lipsa banilor. Nu-ţi ajunge materialul de rochie, îţi faci fustă. Stilul minimalist, în trend acum, e expresia fericită a acestei stări de fapt. Facultatea bucureșteană de film – așa bălăcărită cum e – are un avantaj: le permite studenţilor să facă film pe peliculă. Corneliu Porumboiu a realizat Pe aripile vinului și Călătorie la ...
