Muzică Inapoi
Cântece descoperite
Autor: Sebastian Ispas
Editie: Iul. - Aug. 2008
Etichete: david bowie , i started a joke , faith no more , roger daltrey , fred durst , frank sinatra , behind blue eyes , limp bizkit , my way , what's going on , a perfect circle , comfortably numb , scissor sisters , tv on the radio , Scarlett Johansson , tom waits , Ludovic Orban
Albumul de debut al lui Scarlett Johansson e o incursiune în lumea unui semizeu al muzicii americane. Anywhere I Lay My Head conţine 10 piese ale lui Tom Waits şi o compoziţie proprie, în aceleaşi culori. Produs de Dave Sitek (responsabil pentru TV On The Radio), discul are o atmosferă magică, dar este, până la urmă, doar un set de cover-uri. Acum, există câteva modalităţi de a face un cover:
Cea mai curajoasă e reinterpretarea totală. În situaţiile fericite, rezultatul aproape că eclipsează originalul (Scissor Sisters – Comfortably Numb), dar, în cele mai multe cazuri, este o insultă auditivă (A Perfect Circle – What’s Going On). Reuşita este proporţională cu creativitatea, dar totul are o limită.
O altă variantă ar fi păstrarea caracteristicilor originalului rezultatul fiind, în cel mai bun caz, un omagiu adus predecesorului (Ludovic Orban – My Way), iar în cel mai rău, o banalitate penibilă (Limp Bizkit – Behind Blue Eyes). Succesul depinde aici de potrivirea stilurilor. Paradoxal, Ludovic Orban e mai aproape de Frank Sinatra decât e Fred Durst de Roger Daltrey.
Mai există o a treia modalitate, ce urmăreşte tiptil comicul (Faith No More – I Started a Joke), dar nu sunt mulţi oameni care pot face mişto de Tom Waits. Jim Jarmusch reuşeşte, însă, pentru o tânără actriţă, este cam riscant. Şi, în plus, Scarlett are o atitudine de reverenţă, deci ar fi şi o contradicţie.
Ca atare, albumul ei se situează undeva între primele două abordări, fiind însă mai mult un experiment decât un omagiu. Scarlett Johansson nu-şi propune să imite, pentru că ar fi ridicol să emuleze guturalitatea unui bărbat trecut prin tutun şi băuturi aspre. Ea are un timbru plăcut şi o intonaţie expresivă. În încercarea de a părea mai matură însă, ea adoptă o detaşare controlată, care funcţionează în defavoarea ei. E adesea neconvingătoare, cel mai pregnant pe I Wish I Was in New Orleans. Ascultătorul are adesea senzaţia de alegere nepotrivită a pieselor. Sau poate chiar a compozitorului.
Nu e vorba că Scarlett nu ştie să cânte, doar că o reinterpretare a lui Waits în spiritul său este un proiect atât de ambiţios încât devine irealizabil. Identitatea interpretei se pierde printre aranjamentele sclipitoare ale lui Dave Sitek, iar apariţiile sublime ale lui David Bowie (feeric pe Falling Down) nu pot salva discul de la pierzanie. Tom Waits pluteşte ca o ceaţă deasă în aerul umed al bayou-ului şi rânjeşte. E de neatins.
Comentarii
Nu sunt inca comentarii.
