Feţele lui Tori Amos

Sora prietenei mele seamănă cu Tori Amos. Cel puţin aşa mi se pare mie. Nu spun că seamănă la voce sau la mers, ci că are o faţă asemănătoare. Asta ridică nişte întrebări: de ce eu, un bărbat heterosexual, am în minte chipul lui Tori Amos? De ce ascult muzica ei? Poate am văzut undeva Cornflake Girl, m-a surprins muzicalitatea piesei şi i-am reţinut fizionomia. Totuşi, nu e suficient. Dacă vorbeam despre Katy Perry, lucrurile ar fi fost evidente, dar aşa... De ce m-ar putea preocupa într-atât încât să fac asocieri vizuale?

Tori Amos e un gay icon, o feministă activă care a fondat RAINN, o asociaţie pentru prevenirea violurilor, abuzurilor şi incesturilor (OK, ăsta e un demers admirabil, dar de ce ştiu toate astea?!), o cantautoare care în 2001 a lansat un album de cover-uri halucinante după piese scrise exclusiv de către bărbaţi despre femei, reinterpretându-le în cheie feminină. A transformat, de exemplu, ’97 Bonnie and Clyde a lui Eminem într-un soundtrack pentru un film horror. Ca să nu mai vorbim de Raining Blood, a trupei Slayer. Iată vocea feminităţii, care preschimbă totul. Şi totuşi, n-a fost mereu aşa.

În 1988, Myra Ellen Amos – care-şi schimbase între timp numele în Tori la sugestia iubitului unei prietene – a lansat un album hair-metal cu trupa cu care cânta de trei ani, Y Kant Tori Read. Numele făcea referire la anii săi de copil precoce, când studia la Conservatorul Peabody din Baltimore, dar nu prea se descurca cu citirea de partituri. Albumul eponim a fost puternic lovit de critici, revista Billboard folosind chiar termenul de bimbo pentru a o descrie pe Amos.

Şi, într-un fel, chiar era o bimbo, un hibrid aiuritor între Kate Bush şi Whitesnake, deşi de sub părul plin de fixativ şi hainele mulate din piele apar primele indicii ale muzicalităţii sale caracteristice. Eşecul care i-a urmat albumului Y Kant Tori Read a fost pentru ea tocmai imboldul necesar de a se propaga în atenţia ascultătorilor.

Pentru că, înainte de a se metamorfoza în cele cinci personaje arhetipale derivate din mitologia greacă de pe American Doll Posse, hotărâtă fiind să-i dea o replică lui George Bush şi să se autointituleze (perfect rezonabil) MILF, înainte de a se regăsi în centrul show-ului Viktor & Rolf din 2005, înainte de a deveni o femeie completă, Tori Amos a trebuit să-şi construiască propria mitologie.

Violul la care fusese supusă sub ameninţarea pistolului şi a cărui urmă se estompase sub sclipiciul albumului din ’88 a fost prima barieră pe care a trebuit să o treacă. În devastatoarea Me and a Gun, o piesă cheie a debutului solo, evenimentul devine ceva concret şi încetează să plutească în fundal. Piesa e singura cu adevărat frustă de pe Little Earthquakes, celelalte fiind primele izbucniri ale creaturii mitologice Tori, o zână zburlită care răspândeşte curcubee haotice şi îşi găseşte pentru prima oară vocea.

Asumarea sexualităţii feminine este tema celui de-al doilea album, Under the Pink, care aduce în prim plan momente inocente şi în acelaşi timp perverse. Icicle e imaginea interzisă a masturbării în biserică, iar religia şi sacralitatea vor fi teme recurente datorită influenţei tatălui său, preot metodist.

Boys for Pele şi From the Choirgirl Hotel sunt alte două etape în maturizarea lui Amos, prima semnificând despărţirea violentă de o persoană cu care avea o relaţie aproape simbiotică, iar a doua fiind revolta în faţa pierderii unei sarcini. În 2000, în momentul în care în sfârşit se naşte fiica sa Natashya, Tori Amos se întregeşte. Devenind mamă e capabilă să împletească sacrul şi profanul, sexualitatea şi religiozitatea, transformându-se pe albumul The Beekeper în acel paradox tentant: prostituata sfântă.

Tori Amos e fascinantă pentru un bărbat tocmai prin complexitatea pe care o atribuie conceptului de femeie. Ce te îndeamnă înspre ea? Curiozitatea masculină. Pentru că ai de-a face cu mai mult decât un artist – cu o femeie care ştie foarte bine cum gândesc femeile. După cum spunea într-un interviu, dacă ar fi bărbat, ne-ar fura gagicile. Cât despre asemănare, mie mi se spune că semăn nu numai cu Lennon, ci şi cu McCartney, şi chiar cu Ringo (Ringo?!). A devenit frustrant. Semăn cu toată trupa Beatles, doar că pe Harrison nu-l ştie nimeni.

Nu sunt inca comentarii.