Hiljainen sinfonia*

„Nimeni nu va aplauda”. Aceasta e înţelegerea serii.

Pekka Jalkanen stă pe unul dintre scaunele roşii, de pe partea dreaptă a sălii de concerte a Muzeului „George Enescu” din Bucureşti, în rândul al treilea. Nu e foarte înalt, dar dă senzaţia unui om solid, impunător. Are părul alb, lung până la nivelul umerilor şi ochi reci, de un albastru pal.

Jalkanen (66 de ani) ne este prezentat drept un artist retras, izolat pe propria-i insulă din mijlocul Finlandei, Vaivio. Poate de aceea, chiar şi acum, în timp ce se pregăteşte pentru concertul „Simfonism finlandez de inspiraţie românească”, găzduit de Muzeul „Enescu” într-o seară caldă de mai, e tăcut şi concentrat.

Întregul program al serii e compus din muzică de contemplare şi meditaţie. Prima parte este dedicată pianului şi flautului, care construiesc – uneori ademenitor, alteori sfâşietor – cele trei părţi ale piesei „Nunta soarelui”: Zâne, Iele şi Soare. Muzica povesteşte încercarea zadarnică a zânelor de a-l opri pe Soare să se îndrăgostească de una dintre Iele.

Jalkanen a văzut prima dată România rurală în 1972, când era student şi a stat câteva săptămâni în ţară pentru a cerceta anumite cântece din folclorul românesc vechi. Când a început să predea la Universitatea din Tampere (oraş din sud-vestul Finlandei), la puţin timp după aceea, Jalkanen a descoperit că sunt multe similarităţi între muzica greacă antică şi cea românească folclorică. Aşa că s-a întors în România pentru a investiga misterul şi mitologia muzicii româneşti vechi, legată puternic de cea daco-romană. Îşi dorea să predea în cursurile sale de la universitate lucrurile pe care avea să le descopere aici. A făcut atunci mai multe vizite scurte, iar într-una dintre ele a mers, împreună cu unul dintre studenţii săi, din Bucureşti în Bucovina pe biciclete. Drumul a durat 10 zile.

Artistul a fost atât de atras de muzica descoperită în România - mai ales prin studiul muncii lui Vasile Tomescu, doctor în muzicologie al Universităţii Sorbona din Paris - încât a împrumutat o parte din temele muzicale găsite aici şi le-a inclus într-o serie de lucrări proprii.

Una dintre ele este „Vecernie”, o piesă inspirată din muzica bisericească veche, compusă de Jalkanen pentru kantele. Vechiul instrument popular finlandez - unul dintre cele mai silenţioase din lume, se spune -, scoate sunete joase, mângâietoare. Apoi, câteva ciupituri îndrăzneţe ale mâinilor albe ale finlandezei Eva Alkula (35 de ani) fac să-i tresară ascuţit şi înalt coardele. Alkula, care interpretează muzică clasică, muzică veche, dar şi electro-acustică şi cu influenţe japoneze, l-a acompaniat pe Jalkanen în concertul de la Bucureşti. Este una dintre cele mai bune interprete la kantele din Finlanda.

Kantele, spune Jalkanen, nu are o origine clară. Datează din Evul Mediu, dar ar putea fi la fel de bine vechi de 2000 de ani. El însă crede că are o legătură cu lirele şi harpele antice şi sacre, cu roluri şamanice şi mistice. În tradiţiile şamanice, bătrânii obişnuiau să cânte multe ore la rând şi se spune că muzica îi ajuta să intre într-un soi de transă.

În a treia lucrare a serii, un concert de kantele şi un cvartet de coarde, format din trei viori şi un violoncel, părţile de linişte sunt urmate de un ritm mai frenetic, calmul e urmat de disperare şi căutare. Jalkanen spune că a încorporat în această piesă toate ideile şi visele sau fantasmele sale legate de rădăcinile vieţii, ale sensibilităţii umane şi ale limbajului muzical.

Concertul nu s-a terminat cu aplauze. N-a uitat nimeni înţelegerea la care căzusem cu toţii înainte de a începe, de a înlocui aplauzele cu meditaţia şi respectul pentru atmosfera creată de muzică. Jalkanen zâmbeşte tăcut.

*simfonia tăcută

Nu sunt inca comentarii.