Când asculţi o trupă ca The Hives, îţi zici: „Ce buni sunt britanicii ăștia!”. Numai că nu sunt, pentru că sunt suedezi. Cu câţiva ani în urmă am vorbit cu un tip din Suedia despre The Cardigans și mi-a spus că îi plăceau, dar că îl deranja accentul solistei. Dacă n-ar fi fost fizionomia Ninei Persson, eu nici nu mi-aș fi dat seama că sunt scandinavi. În cazuri extreme (vezi ABBA), originea non-britanică e evidentă, însă, pe măsură ce ne apropiem de prezent, contururile se diluează.
De exemplu, The Killers sunt din Las Vegas. Probabil că în 2004, când a apărut Hot Fuss, debutul lor, un filolog pretenţios concitadin cu ei (presupunând că există așa ceva) l-a admonestat în gând pe solistul Brandon Flowers pentru că reproduce accentul britanic. Având un auz fin, probabil că a observat tendinţa trupei de a gravita înspre Insulele Britanice și la nivel de sunet. Vocal era cea a unui Simon LeBon mai temperat, sintetizatoarele semănau suspect de mult cu The Cure, iar basul staccato cu reflexii metalice de pe Jenny Was a Friend of Mine era un standard pentru rock-ul alternativ al anilor ’80 și amintea de Girls & Boys.
În vreme ce pentru londoneza Blur moștenirea muzicală british e firească, pentru The Killers – o trupă crescută pe celebrul strip din Vegas – e o ciudăţenie. „A fost foarte straniu pentru că ceilalţi copii își cumpărau Tool și Nirvana, iar eu îmi cumpăram The Cars și The Psychedelic Furs”, a spus Flowers într-un interviu din revista Spin. Ok, The Cars nu sunt britanici, dar The Psychedelic Furs, The Smiths, The Beatles, The Cure sunt. Aceasta fiind fundaţia lui Flowers, iar Flowers fiind fundaţia The Killers, e normal ca ei...
... să sune a britanici. Ceea ce e straniu, însă, e ca un puști mormon din Vegas, care a copilărit într-un orășel din Utah, să poarte toată încărcătura
asta britanică. Filologul ar observa că, într-un mod asemănător, anumiţi scriitori est-europeni care-i citesc pe Burroughs și pe Kerouac ajung să scrie ca aceștia, deși aparent n-au nimic în comun cu ei.
Pe Sam’s Town, cel de-al doilea album apărut în 2006, The Killers s-au îndepărtat de synth pop-ul în ritm Depeche Mode (i-au păstrat doar o umbră), îmbrăţișând rock-ul grandios marca U2. Cu pălării de cowboy pe cap și purtând mustăţi și barbișoane hilare, cei patru din Vegas au făcut un disc epic, dar lipsit de substanţa care i-ar fi dat credibilitate. Infuzat de patosul conaţionalului Bruce Springsteen, Flowers a încercat o poză serioasă. Până și ironica Uncle Jonny e despre unchiul său real care a avut probleme cu cocaina. Albumul conţine totuși momente impresionante, cum ar fi This River Is Wild, dar per ansamblu nu are profunzime. Filologul, însă, ar fi fost mulţumit; de data asta Flowers sună ca un american.
Sărim peste compilaţia Sawdust cu cover-uri Joy Division și Dire Straits și ajungem la Day and Age. Ce este? O privire asupra patetismului american cheesy, prin lentila synth pop cultivată în Marea Britanie. Produs de Stuart Price, albumul e creativ și mult mai cizelat decât precedentul, iar trupa atinge o anumită maturitate. Nu e albumul anului, dar e plăcut auzului. Saxofon, tobe de oţel, partide de viori, slap bass și violoncele ne spun că The Killers sunt dispuși să experimenteze. Are we human/ Or are we dancer?, spune Flowers pe single-ul Human. Filologul ridică din sprâncene.
