S-a trezit, într-o dimineaţă, în pat cu mai multe femei ale căror nume nu şi le mai amintea şi şi-a spus că ar fi interesant ca pe următorul album să nu mai facă rap. Ci să cânte. Şi să apese cu degetul mare pe coardele unei chitare electrice – cu pana nu ştie, pentru că a învăţat singur. După ce a construit una dintre cele mai de succes cariere din istoria rap-ului, creatura mică şi tatuată până la refuz pare să vrea să se arunce în hăul rock-ului cu un vocoder şi cu un live band în spate. Întrebarea e: de ce?
Dwayne Michael Carter e scund. Foarte scund. Cam de dimensiunile unui fost şef de stat incredibil de puternic, dar mai puţin lat în spate şi mai puţin periculos pe tatami. Pune-i însă un microfon în faţă şi acoperişul începe să se prăbuşească. Grinzile se clătinau deja de pe vremea când avea 15 ani şi rappăia în supergrupul The Hot Boys al casei de discuri Cash Money alături de o mână de băieţi răi. La o vârstă la care alţii se chinuie cu coşurile în faţa oglinzii, rapperul din New Orleans s-a impus în ochii lumii.
În doi ani, Lil Wayne era gata de debutul său solo, Tha Block is Hot, un efort de grup susţinut de producţia debordantă a beat-masterului Mannie Fresh şi de colaborările cu oameni de-ai casei din Cash Money. Era începutul unei serii de albume cu coperţi oribile, al căror singur scop era să-l propulseze cât mai în faţă pe Wayne şi să-i ofere material pe care să-şi facă mâna. Urmează Lights Out şi 500 Degreez, o încercare de a-l surclasa pe fostul coleg Juvenile care lansase 400 Degreez, dar acestea nu se ridică la înălţimea debutului. Apoi lucrurile se schimbă brusc.
Pentru că Lil Wayne lansează Tha Carter. Până şi faptul că îşi asumă numele de familie e un semn că rapperul a ajuns la o oarecare maturitate. Dacă la început vorbea prea puţin credibil despre, vorba lui Bahoi, „bani, şmecherie, fete” plus droguri şi arme – pentru că de fapt asta e viaţa –, pe Tha Carter, Wayne începe să prindă consistenţă. Se autointitulează cu nonşalanţă „The Prince” pe piesa On My Own şi, chiar dacă exagerează, nu e caraghios. De asemenea, coperta pe care-şi etalează noul look cu dreadlocks nu mai e atât de jenantă, dar piesele sunt totuşi prea multe. Construit ca o casă în care ne invită, albumul nu e perfect, dar are o structură foarte solidă.
În paralel cu lansările oficiale, Wayne lucrează în subteran distribuind mix-tape-uri care devin în scurt timp aproape legendare. Pe lângă asta, apare pe single-ul Soldier al trupei Destiny’s Child, marcând începutul unei lungi liste de colaborări care va ajunge la 100 de piese pe an în 2008. La momentul apariţiei Tha Carter II, în 2005, Wayne are atât sprijinul criticilor, cât şi pe cel al undergroundului şi, în plus, vinde enorm. E greu să nu-ţi fie simpatic un tip care poate să repete obsesiv „Get Money/Fuck Bitches” fără ca asta să sune ridicol. Pe partea de autointitulare, trece de la „The Prince” la „Best Rapper Alive” fără să fie neverosimil. Ceea ce nu e puţin.
În 2006, face o mişcare riscantă pe piesa Jackin’ Swagga From Us atacându-l pe Shawn Corey Carter (venerabilul Jay-Z), după care adoptă o poziţie de respect pentru acesta pe Mr. Carter. E una dintre piesele forte de pe Tha Carter III şi un punct culminant. Unde mai poţi creşte dacă, în ciuda faptului că te-ai luat de veritabilul „Best Rapper Alive”, acesta e guest pe noul tău album?! Aici, măruntul Lil creşte mai mare decât toţi. Vinde un milion de discuri în prima săptămână, aşa că îşi permite un mic risc. Şi chiar dacă e penibil pe Rebirth, ciudăţenia rock pe care a aruncat-o pe piaţă, asta nu contează. Pentru că urmează Tha Carter IV. În câteva luni e înapoi în domeniul său. Ce are de pierdut?
