Muzică Inapoi
Pop-punk fără mucegai
Autor: Cristian Lupşa
Editie: Iul. - Aug. 2009
Imagine: Livia Coloji
Etichete: rock , Lady GaGa , Green Day , Rancid , Manson , Coldplay , Spinal Tap
Azi, ritmurile se amestecă precum şosetele în maşina de spălat; Lady GaGa strecoară ironia în hituri de radio şi nu prea mai există vreun gen fără cratimă. E de porc să vii să spui că faci rock sau pop. Ce an e ăsta, 1995?! Dacă te uiţi la cine a scos albume recent, da. Green Day, Rancid, Marilyn Manson, toţi au aruncat ceva în căştile de iPod. Dar, în melanjul contemporan, greu mai faci diferenţa dintre nostalgie şi continuitate.
Hai să te ajutăm: Green Day şi Rancid – continuitate. Manson – nostalgie. Dacă ultimul era român, ar fi fost Iris; poţi să scoţi câte albume vrei, că tot Floare de iris trebuie să cânţi. Cam aşa şi cu Antichristul, care pe The High End of Low mormăie în continuare în penumbră despre Armageddon.
Green Day şi Rancid, însă, au rămas repere necesare. Acum aproape 20 de ani californienii au reinventat punk-ul american, conectându-l la o lume mai optimistă decât cea care a inspirat hardcore-ul anilor ’80. Primii au pus mai multă melodie peste slogăneală, iar ceilalţi au adăugat reggae, devenind pioni importanţi în anii de glorie ai ska punk-ului.
Era şi timpul să se întoarcă şi să stoarcă nişte riff-uri mai agresive din chitări, parcă puţin prăfuite după ani întregi de Coldplay. 21st Century Breakdown continuă experimentul Green Day cu albumele concept. În 2004, American Idiot a încercat – neîndemânatic pe alocuri – să verbalizeze furia anti-Bush. Century nu are aceleaşi pretenţii politice, dar într‑o Americă obamizată tot au rămas lucruri împotriva cărora să te revolţi: religie, media etc. Acum 15 ani Green Day cânta despre letargie, dar Viva la Gloria sau Peacemaker debordează de nerv, iar noul album convinge.
Dacă Green Day nu mai ia de mult şuturi pentru sensibilităţile pop, Rancid şi-a luat destule din underground pentru albumul Let the Dominoes Fall, o producţie coerentă, dansabilă şi fără mari pretenţii. E şi punk, e şi ska şi, pentru că trăim în epoca cratimei, e şi destul pop-punk. Albumul, venit de la nişte grei încă în putere, reuşeşte să fie auto-referenţial fără să fie depăşit: „We got it right, you got it wrong/We still around/Last one to die”.
REVENIREA
În locul din care n-au plecat niciodată
După 25 de ani, Spinal Tap, trupa de heavy metal ai cărei toboșari au murit în accidente de grădinărit, înecaţi cu voma altora sau în atacuri de combustie spontană pe scenă – revine cu un album susţinut de un turneu mondial care începe la Londra. Și durează o singură zi. Nu e rău pentru o trupă inventată.
This is Spinal Tap e falsul documentar al unei trupe inexistente, dar legendare. De la apariţia sa în ’84 filmul a lansat un trend de parodii muzicale, care a culminat cu Tenacious D a lui Jack Black și Flight of the Conchords. Deși pelicula prezenta momente cheie din cei 18 de ani de existenţă, până la filmare trupa nici nu se formase. Însă actorii erau atât de convingători și muzica atât de bine scrisă, încât aveai impresia că ai în faţă o clonă Mötley Crüe și nu o farsă elaborată.
Albumul Back from the Dead conţine variantele de studio de pe soundtrack-ul filmului – cum ar fi Big Bottom, interpretată la trei chitare bas și imnul rock intitulat delicios Tonight I’m Gonna Rock You Tonight. Peruci, pantaloni mulaţi și
rock în vine, asta e Spinal Tap. După cum spunea solistul, David St. Hubbins: s-au întors din morţi. Doar că n-au murit. Dar s-au întors.
Comentarii
Nu sunt inca comentarii.
