Muzică Inapoi
Sunetul muzicii
Autor: Linda Crișan
Editie: Noiembrie 2007
Etichete: M.I.A. , Yelle , Santigold , Mark Ronson , The Clash , The Pixies , Liz Green , Devendra Banhart
Am o veste bună: muzica electronică s-a întors la origini și la dans desfrânat. Dacă e să ghicesc, în experiența ta electro de până acum fie ai stat așteptând ca sufletul să-ți fie învăluit de nebunia amelodică, fie te-ai simțit oarecum obligat să dansezi (dar nu pentru că ți-ar fi sufletul învăluit de vreo nebunie melodică!). În anii ’80, cablurile au început să se conecteze mai mult la sintetizatoare decât la chitări, și muzica pop a fost adânc afectată. Acum suntem în 2007, iar lucrurile au evoluat. Există Yelle, care se prostește în tonuri fluoro new-wave; are rap-uri pe care o să vrei să le înveți pe de rost – deși va fi cam ciudat să cânți o odă vibratorului. În franceză. Ce s-a întâmplat cu Santogold? A zbughit-o după ce ți‑a lăsat o rană deschisă în boxe. Ascultă colaborarea ei cu Mark Ronson – o să vrei să stingi luminile şi să-ți găurești tavanul pentru un glob disco. Dar nimeni nu e mai flexibil în versuri decât M.I.A. – cel mai bun MC de care poate n-ai auzit. E rău. Rău. O mai spun o dată – rău, dacă n‑ai ascultat Kala, unul dintre albumele la care eu una am tot revenit toamna asta. N‑are treabă fata – trece prin percuție braziliană la mostre furate de la The Clash sau The Pixies şi face ceva folosind şi moştenirea ei indiană (este născută în Sri Lanka).
Dacă nu vrei electro, atunci ai alternative – muzica alternativă lo-fi (iată, evoluția se petrece când ne întoarcem la lucruri simple). Liz Green fuge de faima care o va ajunge din urmă şi o va distruge. E din Anglia, picură acorduri ca nuca-n perete și gravitate jovială stil Nina Simone şi a susținut deja anul acesta un concert în cadrul Festivalului Glastonbury fără să fi scos vreun album (e pe drum). Nu pot rezista să nu mă întorc la America. Devendra Banhart arată ca un captiv în demenţa tranchilizantă a anilor ’60 şi sună și mai și. Își sucește corzile vocale pe subiecte tip „vreau să fiu un căluț de mare”, pe instrumentație improvizată în jurul unei chitări și a multor Piña Colada. Asta, plus orchestrație scârțâită (la propriu) îl fac un extraterestru suficient de uman încât să scoată un album precum Smokey Rolls Down Thunder Canyon. Îi găseşti pe toţi pe myspace.com.
Comentarii
Nu sunt inca comentarii.
