Muzician, 44, Oradea
Muzician, 44, Oradea
> No malt! Indiferent unde aş fi, în State, în ţară, oriunde, prefer alcoolul din fructe celui pe bază de cereale. Un doctor mi-a spus că glucoza din fructe se metabolizează mai uşor.
> Un brandy, un vinars bun care merge cu un trabuc bun sunt pentru mine motive de hedonism. Îmi plac alcoolurile mai dulci, aromate, cu textură catifelată, să nu mă ardă pe esofag. Am încercat şi whiskey-uri irlandeze, şi scoţiene, dar organismul meu nu se împacă bine cu malţul.
> Există totuşi o tărie din cereale care nu mi-a făcut niciodată probleme: Jack Daniel's.
> Eu sunt din Oradea, avem acolo pălincă din prune... Sau din pere, din caise... În armată, colegii din Oltenia mai aduceau ţuică, dar nu se compară. E bună, dar mai mult ca appetizer. Pălinca e medicament – în cantităţi moderate, desigur.
> Îmi place în mod special un cocktail din Texas, Mary Rose. Într-un pahar tip sondă intră două părţi tequila, o parte gin şi o parte suc de portocale. Şi un pic de ouzo. E foarte bun, are acel gust tijuana... Şi se stinge cu bere Corona.
> Recordul meu a fost 5 sau 6 pahare de cocktail Mary Rose şi 4 beri – şi încă mai ştiam de mine. Amestecul ăsta l-am încercat când cântam la Bucureşti, în fostul Club 30. Mugurel Vrabete, care pe atunci îmi era basist, băuse mai puţin – vreo 3-4 pahare, dar fără bere – şi m-a dus acasă, cu maşina. Ne-a oprit poliţistul la două noaptea, am suflat, şi ne-a lăsat să plecăm. Asta să fie reţeta secretă de băutură care nu se simte-n răsuflare?
> Dar vă rog, scrieţi acolo că nu e bine să conduci nici dacă ai băut un păhărel, că se pierd reflexele...
> Localuri cu ambianţă au apărut şi în România, globalizarea ne face să uităm sub ce cod poştal primim facturile.
> Există în New York un local care mi-e drag, la intersecţia 3rd Avenue cu 63rd Street, se numeşte Decade. Am cântat acolo des, vin muzicienii să se relaxeze, vine Keith Richards... Acolo m-am împrietenit cu basistul lui Ray Charles şi cu saxofonistul lui Billy Joel. Şi poţi comanda bere din întreaga lume. Există o reţea de şine suspendate, pe care defilează sticlele ca la parada modei. Mai e Blue Note-ul din Las Vegas unde, în fiecare miercuri, făceam jam session cu diverşi invitaţi.
> Şi mai am o preferinţă, o reţea celebră – The House of Blues – care încă nu a ieşit din America. Totul are o atmosferă ca-n delta fluviului Mississippi, de voodoo, de mistic. Se cântă orice acolo, şi jazz, şi rock. Se servesc cu precădere mâncăruri cajun, foarte condimentate, şi se poate bea acel Moonshine Whiskey care se făcea pe vremuri în casă, ilegal, din cartofi şi porumb.
> Treaba asta, cu alcoolul pe post de stimulent la concerte, a fost foarte în spiritul anilor ’70. Ce să spun? Been there, done that. Dar, când am fost în America, am intrat în acel circuit de profesionişti unde, dacă nu eşti fizic pregătit, ieşi din competiţie.
> Dacă mă îmbăt astăzi, mâine voi fi în stare să cânt? Asta e întrebarea pe care ţi-o pui când cânţi zilnic, în câte un turneu solicitant, care durează 4-5 luni. Efectiv, te gândeşti foarte bine că îţi periclitezi jobul. Pentru fiecare muzician din liga profesionistă, sunt cel puţin 20 care abia aşteaptă să-i ia locul. Şi atunci e bine să fii sober.
> Eu nu mai am nevoie de acest tip de „adrenalinizare”. Atât de tare m-am contopit cu ceea ce fac, încât atunci când îmi pun ghitara de gât am deja o senzaţie euforică, sunt aproape în transă.
> În formaţie există o disciplină voluntară, asumată de colegii mei. Normal, mai bem o bere, un pahar de vin sau o tărie mică, dar niciodată când e de lucru. Noi muncim pe scenă. Deci, înainte nu, după da. Dar niciodată atât de mult încât să ne fie greu a doua zi.
> O piesă care merge cu alcooluri tari? Păi, regretatul John Lee Hooker a făcut o piesă celebră: One Scotch, One Bourbon, One Beer. Nu ştiu dacă a încercat careva combinaţia asta, în această ordine. Vă rog frumos să încercaţi şi să vedeţi ce stare o să vă cuprindă. Şi cum puteţi cânta după aia.
> No malt! Indiferent unde aş fi, în State, în ţară, oriunde, prefer alcoolul din fructe celui pe bază de cereale. Un doctor mi-a spus că glucoza din fructe se metabolizează mai uşor.
> Un brandy, un vinars bun care merge cu un trabuc bun sunt pentru mine motive de hedonism. Îmi plac alcoolurile mai dulci, aromate, cu textură catifelată, să nu mă ardă pe esofag. Am încercat şi whiskey-uri irlandeze, şi scoţiene, dar organismul meu nu se împacă bine cu malţul.
> Există totuşi o tărie din cereale care nu mi-a făcut niciodată probleme: Jack Daniel's.
> Eu sunt din Oradea, avem acolo pălincă din prune... Sau din pere, din caise... În armată, colegii din Oltenia mai aduceau ţuică, dar nu se compară. E bună, dar mai mult ca appetizer. Pălinca e medicament – în cantităţi moderate, desigur.
> Îmi place în mod special un cocktail din Texas, Mary Rose. Într-un pahar tip sondă intră două părţi tequila, o parte gin şi o parte suc de portocale. Şi un pic de ouzo. E foarte bun, are acel gust tijuana... Şi se stinge cu bere Corona.
> Recordul meu a fost 5 sau 6 pahare de cocktail Mary Rose şi 4 beri – şi încă mai ştiam de mine. Amestecul ăsta l-am încercat când cântam la Bucureşti, în fostul Club 30. Mugurel Vrabete, care pe atunci îmi era basist, băuse mai puţin – vreo 3-4 pahare, dar fără bere – şi m-a dus acasă, cu maşina. Ne-a oprit poliţistul la două noaptea, am suflat, şi ne-a lăsat să plecăm. Asta să fie reţeta secretă de băutură care nu se simte-n răsuflare?
> Dar vă rog, scrieţi acolo că nu e bine să conduci nici dacă ai băut un păhărel, că se pierd reflexele...
> Localuri cu ambianţă au apărut şi în România, globalizarea ne face să uităm sub ce cod poştal primim facturile.
> Există în New York un local care mi-e drag, la intersecţia 3rd Avenue cu 63rd Street, se numeşte Decade. Am cântat acolo des, vin muzicienii să se relaxeze, vine Keith Richards... Acolo m-am împrietenit cu basistul lui Ray Charles şi cu saxofonistul lui Billy Joel. Şi poţi comanda bere din întreaga lume. Există o reţea de şine suspendate, pe care defilează sticlele ca la parada modei. Mai e Blue Note-ul din Las Vegas unde, în fiecare miercuri, făceam jam session cu diverşi invitaţi.
> Şi mai am o preferinţă, o reţea celebră – The House of Blues – care încă nu a ieşit din America. Totul are o atmosferă ca-n delta fluviului Mississippi, de voodoo, de mistic. Se cântă orice acolo, şi jazz, şi rock. Se servesc cu precădere mâncăruri cajun, foarte condimentate, şi se poate bea acel Moonshine Whiskey care se făcea pe vremuri în casă, ilegal, din cartofi şi porumb.
> Treaba asta, cu alcoolul pe post de stimulent la concerte, a fost foarte în spiritul anilor ’70. Ce să spun? Been there, done that. Dar, când am fost în America, am intrat în acel circuit de profesionişti unde, dacă nu eşti fizic pregătit, ieşi din competiţie.
> Dacă mă îmbăt astăzi, mâine voi fi în stare să cânt? Asta e întrebarea pe care ţi-o pui când cânţi zilnic, în câte un turneu solicitant, care durează 4-5 luni. Efectiv, te gândeşti foarte bine că îţi periclitezi jobul. Pentru fiecare muzician din liga profesionistă, sunt cel puţin 20 care abia aşteaptă să-i ia locul. Şi atunci e bine să fii sober.
> Eu nu mai am nevoie de acest tip de „adrenalinizare”. Atât de tare m-am contopit cu ceea ce fac, încât atunci când îmi pun ghitara de gât am deja o senzaţie euforică, sunt aproape în transă.
> În formaţie există o disciplină voluntară, asumată de colegii mei. Normal, mai bem o bere, un pahar de vin sau o tărie mică, dar niciodată când e de lucru. Noi muncim pe scenă. Deci, înainte nu, după da. Dar niciodată atât de mult încât să ne fie greu a doua zi.
> O piesă care merge cu alcooluri tari? Păi, regretatul John Lee Hooker a făcut o piesă celebră: One Scotch, One Bourbon, One Beer. Nu ştiu dacă a încercat careva combinaţia asta, în această ordine. Vă rog frumos să încercaţi şi să vedeţi ce stare o să vă cuprindă. Şi cum puteţi cânta după aia.
