Bogdan Baltazar

BANCHER, 68, BUCUREŞTI

Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic. Dacă vede, bine. Dacă nu, e un nătărău!

Am fost şi sunt un om extrem de controversat, pentru că am spus întotdeauna ce-am crezut. Dar m-a și costat. La 41 de ani, Ceaușescu, din director general în Externe, m-a trimis la malaxoare, la o fabrică de anvelope.

Am vrut să fug din ţară. Tata, un patriot adevărat, mi-a zis: „În casa noastră tu ai avut servitoare franţuzoaice. Tu nu te duci să speli vase la Paris. Asta e ţara noastră!”. Am înţeles de la el că ţara e ţară și trebuie servită, indiferent cine e la putere, că trebuie să demonstrezi că se poate și când primești șuturi în fund.

Sunt foarte român și mă simt bine ca român, cu toată mizeria din jurul nostru.

Îl întrebam pe tata: „Ce înseamnă versatil?”. Îmi explica și apoi scotea dicţionarul. Un sfat pe care l-am urmat toată viaţa. Mergi la surse, nu vorbi despre ce nu cunoști!

Deviza mea a fost mereu excelenţă în tot ce fac. Din păcate, nu s-a aplicat totdeauna și în viaţa de familie. Ca soţ și ca tată cred că aș putea fi acuzat că am fost cam strict, deși am cerut mult mai puţin decât mi s-a cerut mie în familia mea.

De mic am avut pasiunea de a fi primul.

Privaţiunile îndurate în copilărie m-au ambiţionat și mi-au crescut gradul de ură. Veneam dintr-o familie foarte bună, tata avocat, mama profesor universitar, și brusc, după ’48, s-a ruinat totul. Mi-a fost foame de multe ori, în vremurile alea. Ca să-mi cumpere o haină de „velură”, mama a pus bani deoparte șase luni.

Am crescut cu respect faţă de omul care gândește singur. Nu sunt un inadaptat, lucrez cu oameni, în sisteme, dar nu am subscris niciodată la beţiile colective, în care responsabilitatea propriilor decizii este drogată.

Mi-au plăcut banii, dar n-am alergat niciodată după ei. Și acasă, când jucam cu părinţii ţintar sau șeptică, îmi plăcea să mi se strângă în faţă multe boabe de fasole. Banii vin ca o recunoaștere a calităţilor, nu sunt scop în sine. Dar, sigur, dacă ești recunoscut și totuși banii nu vin la tine, e cazul să te îngrijorezi.

Eu am câştigat întotdeauna mult. N-am cine știe ce avere, dar s-a spus despre mine că sunt pe locul întâi în topul oamenilor bogaţi din salariu. E și asta ceva!

Am divorţat şi am luat-o de la capăt, după înlăturarea mea din Ministerul de Externe. Nu mai eram un demiurg pentru fosta mea soţie. Într-o zi, mi-a spus: „O să punem tapet. Tu o să te ocupi de asta, că și-așa ai timp liber”. Nu mi s-a părut mișto ce am auzit. Eram deja ca un taur plesnit cu barosul în frunte, nu era cazul să-mi mai amintească asta, exact când aveam mai mare nevoie de ea.

Cred în poveştile fericite şi muncite. Pentru mine, această luptă permanentă este plăcerea vieţii. Nu mă concep ca pensionar.

De soţia mea de acum sunt îndrăgostit rău. Am cunoscut-o la un an după divorţ. Era căsătorită cu un medic tânăr și frumos, dar am făcut-o să divorţeze. Eram ca un buldozer pe atunci, nu-mi stătea nimic în cale.

Sunt un împătimit al maşinilor. Condusul mă deconectează, dar radarul mă umilește. De aia nu merg pe DN1. Nu suport să-mi spună cineva ce viteză trebuie să am.

Ca profesionist, ca preşedinte de bancă sau consultant financiar, gestionez banii calculând un raport civilizat profit-risc. Joc, dar mă și protejez. Ca persoană fizică, sunt de o reţinere ţărănească. Nu risc niciodată.

Am învăţat cu timpul să-mi fiu suficient mie însumi, împreună cu ai mei. Am un stil de viaţă aproape monastic. De-a lungul vieţii am avut doar vreo trei prieteni.

Banii nu aduc fericirea. Dar te ajută să trăiești confortabil. Și să nu te uiţi când mergi la restaurant în partea dreaptă a meniului. Deși eu mă mai uit, că asta e natura mea. Îmi zic: „Gata, domnule, stai niţel, nu mai ești la Ţicleni!”.

Un şef bun e un reper. Oamenii au nevoie de șefi. Să știe că, dacă greșesc, o iau pe coajă, dar că, dacă sunt în pericol, există cineva să le ţină partea.

Dragostea e cel mai frumos, dar şi cel mai periculos dar. Știu că, dacă mâine soţia mea n-ar mai fi, n-ar mai exista nici un sens pentru mine.