Dan Puric

Actor, 50, Bucureşti

> Sunt o insulă de autentic – de aia vin atâţia să mă vadă la spectacole și conferinţe. Omul nu poate fi poluat și păcălit tot timpul; autenticitatea a început să-și ceară drepturile. De fapt, ce vedem noi la suprafaţă, România asta mizerabilă a votangiilor, este proprie clasei politice. România profundă este nezdruncinată: trăiește, așteaptă și nici o ideologie nu poate să o întineze.
> Iau temperatura acestui popor, să văd dacă n-a murit; și îmi dau seama că poporul mi-a luat mie temperatura. „Domnule, să vorbim despre identitate”, zic eu la întâlniri. „Da, domnule Puric, așa zic și eu; dar dacă plouă atât de mult în ţara asta, noi de ce mai plătim apa, domnule?” Lumea nu mă întreabă, mă ascultă într-un mod extraordinar sau mă completează. Ei se afi rmă și românitatea se afi rmă câteodată dintr-un soi de așteptare, de tăcere.
> „Artistul face naveta între colţul străzii și turnul de fi ldeș”, spunea Călinescu. Nu are cum să nu ia cu sine pe scenă cotidianul. La noi, cotidianul e o simfonie tragică ce se cântă pe partituri individuale; devine necazul zilnic, iar necazul zilnic este haina pe care o îmbracă românul autentic. Și te doare. Există și un cotidian occidental și american care doare: singurătatea profundă a omului de acolo. Planeta întreagă parcă a intrat așa, într-o profundă tristeţe, sau poate nu mai văd eu bine.
> Nu am sufletul în leasing și viaţa mea nu se trăiește în rate. După părerea mea, paradoxal, criza este un lucru bun. „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.” Dumneavoastră, bogăţia și Uniunea Europeană!
> Voi fi fericit când poporul va găsi pe piaţă doar trei feluri de brânză. Socrate zicea: „Piaţa e plină de lucruri de care nu am nevoie”. E bogat nu cel care are, ci cel care nu dorește să aibă.
> Criza va obliga multă lume să mai uite de lăcomie. Dar ce-i poate lua criza asta lui Dan Puric? Garsoniera?! Criza îl afectează pe omul lacom, pe omul cu bani, dar și pe omul normal care și-a depășit plapuma și a fost tentat. E un exerciţiu! Hai înapoi! Poate nu îţi mai iei încă două mașini, poate nu îţi mai faci încă o vilă. Criza asta îi pune pe oameni să mediteze pentru că de fapt nu are un scop, trebuie să creeze o tensiune. Apar programe de criză. O să facă guvernul! Aceiași oameni – reziduuri comuniste care au jefuit ţara din ’90 până astăzi, și acum ei nu știu să gestioneze criza. Au știut să gestioneze doar furtul.
> Îmi zic unii că am stofă de lider. Să fi u președinte?! Peste cine? Căci românii aceia autentici pe care i-am descoperit sunt puţini, cât un oraș mic. Pentru un conducător e nevoie de minte și de sufl et voievodal, dar și de un popor pregătit. Ne lipsește baza, nu neapărat tinerii; e o vreme a mârlănizării. Și atunci ce să conduci? La un necaz, ăștia te lasă la colţul străzii și se duc la revelionul lui Vanghelie.
> Doar Dumnezeu este original. Noi, oamenii, suntem niște încercări. De aceea mă bucur că elevii mei iau de la mine. Și eu am luat de la alţii, am imitat, am împrumutat.
> Condiţia actorului în societatea actuală s-a degradat cumplit. De la instrument ideologic a devenit hârtie igienică. Actorul este un supravieţuitor și este folosit pe gustul mitocanului care a luat puterea, în telenovele, în fi lme de doi bani, în care omul este dus în zona patologicului.
> Nimeni nu mai gândeşte simfonic neamul românesc. Ci la nivel de manea, de ciné-verité, de radiografi e pulmonară nenorocită. Ăștia văd doar colţul, gunoiul și fac fi lme tomberonistice. În teatru e la fel. E degradant! Colegii mei nu au din ce să trăiască. Normal că sunt tentaţi de telenovele, cu sau fără conștiinţa că se prostituează. Artistul este o voce a societăţii; acum însă, actorul este doar un om cu dexterităţi, folosit de societate.
> Televiziunea este teroarea mediocrităţii; se ocupă de dezinformare, nu de informare, de reeducare, nu de educare. A fost un canal de educaţie comunistă și a devenit un canal de dispersie. Nu are nici un fel de repere și participă, din plin, la degenerare. Mai sunt și insule pe ici pe colo, jurnaliști lăsaţi să realizeze și altfel de lucruri ca „să iasă la adunare”. De-alea: „Mai cheamă-l pe Puric de două ori pe an la o emisiune, să zicem că avem democraţie!”.
> Priviţi-mă ca pe o troiţă rămasă singură în Bărăgan. Va veni cineva să se închine. Nu e vorba aici de optimism, care nu e o categorie creștină. Ci de nădejde.

Nu sunt inca comentarii.