Dorinel Munteanu

ANTRENOR, 39, GLESSEN, GERMANIA

Am fost un om liniştit. Viaţa mea s-a petrecut în fotbal și de acolo am învăţat foarte multe.

Când am debutat ca jucător de fotbal la juniori, la numai 13 ani și jumătate, în divizia C, am fost foarte repede adoptat și ajutat de toţi.

Părinţii m-au susţinut, deși mama voia să fac altceva în viaţă. Ea voia să fiu inginer agronom, fiindcă era o meserie bine văzută, foarte apreciată la mine în sat.

Mama m-a sprijinit să îmi iau primele perechi de ghete de fotbal. A făcut cât a putut ca să fiu în rând cu ceilalţi. La mine în familie, cel puţin, era foarte greu cu banii.

M-a afectat foarte tare moartea părinţilor mei.

Dacă îmi lipseşte ceva, cu siguranţă nu este vorba despre cei șapte ani de acasă. Am învăţat de la părinţi ce e respectul și să nu trădez încrederea oamenilor.

Înainte de 1989, fotbalul se juca mai mult de plăcere, jucătorii erau prost plătiţi. Totuși, mă gândesc cu drag la acea perioadă, fiindcă se punea mult suflet.

Trebuia să joci vreo cinci-şase ani ca să poţi să-ţi permiţi o Dacie. După întreaga carieră de fotbalist, dacă aveai o mașină, o casă și o facultate, și mai strângeai și niște bănuţi, însemna că ai avut o carieră strălucită, că ești realizat.

După 1990 am avut posibilitatea să plecăm în străinătate. Acum, practic, fotbalul este o afacere. Victoriile sunt la fel de frumoase, diferă doar răsplata.

Am întâlnit echipe şi fotbalişti foarte puternici. Toate victoriile sunt frumoase, dar, ca în viaţă, am avut parte și de înfrângeri. Am pierdut meciuri, am ratat calificări.

În fotbal, orice succes durează o zi. La fel e și cu înfrângerile.

Nimic nu se compară cu un turneu final de campionat mondial sau european.

Dacă aş avea un fiu l-aș îndemna să joace fotbal, în primul rând pentru plăcerea jocului. Nu să se gândească la ceea ce poate obţine. Dar eu am fetiţă, iar ea nu joacă și nici n-o să joace fotbal.

Recent am primit cea mai dură lecţie de viaţă: episodul demiterii mele de la Vaslui. A fost foarte greu. Atâta timp cât ești acuzat fără rost, fără dovezi, asta doare foarte tare. Când un om vorbește rău la adresa ta, te jignește, treci greu peste așa ceva.

Sunt un optimist. N-am spus niciodată: „Nu mai pot!”. Am fost tipul de luptător care nu cedează.

Am avut 134 de selecţii la echipa naţională, cele mai multe ale vreunui jucător român. Am simţit însă că trebuie să mă retrag după 16 ani. Așa a fost să fie. Naţionala e tot ceea ce își poate dori un fotbalist. Nu pot să descriu cât de rău mi-a părut după ultimul meci.

Ca antrenor, tot timpul înveţi, nu poţi să zici niciodată că ești un antrenor perfect. Sunt la început, mi-am propus să mă autodepășesc, așa cum mi-am dorit pe vremuri ca jucător. Cu siguranţă voi reuși.

Cred că suntem singura ţară în care, din tot campionatul, vreo zece-cincisprezece meciuri se joacă cu tribunele goale din cauza suspendărilor. Asta ar trebuie să ne dea de gândit.

Pentru ca în fotbalul din România să avem fair-play, trebuie în primul rând mai mult respect faţă de adversar, faţă de omul de lângă tine, faţă de colegul tău. Apoi, trebuie impuse reguli foarte drastice de combatere a huliganismului pe stadion. Și mai trebuie și aplicate.

Se face paradă de relaţia cu divinitatea în fotbal. De fapt, n-are nici o legătură. Relaţia cu Dumnezeu e sufletească, nu e la vedere. Unul dintre motivele pentru care am fost demis de la Vaslui a fost că nu am jurat cu mâna pe Biblie ce a vrut o persoană sau alta.

Am fost credul. Cred foarte mult în oamenii de lângă mine și probabil că asta a fost o greșeală. Mă voi schimba pe viitor, fiindcă nu toată lumea care lucrează cu tine, și este cu tine. Am fost naiv, trebuia să iau atitudine. Probabil că toate acestea m-au costat jobul.

Mă simt foarte bine şi în România, e ţara mea, dar de vreo zece ani familia mea e stabilită în Germania, e o ţară foarte civilizată. Fiica mea face școala aici și ne gândim la viitorul ei. Probabil că odată și odată o să și antrenez o echipă de aici.