Nu înţeleg plictiseala. Tot ce trebuie să faci e să te plimbi prin casă, ca și cum ai fi orb. Cum să te plictisești? Să te deprimi, da. Asta e altă mâncare de pește.
Dacă scoţi poantele din Rain Man, nu mai e același film. Când suntem în cabina telefonică, și eu trag un pârţ, ăla chiar era un pârţ. Nu scria așa ceva în scenariu. Așteptam să filmăm scena și Barry Levinson avea căștile pornite. Ușa s-a închis, iar mie mi-a scăpat unul. Eram cam înghesuiţi acolo... Cruise s-a uitat la mine și a zis: „Ai tras un pârţ?”. Iar eu am zis: „Îhî”. Dar am continuat să joc. „Pârţ.” Barry a auzit tot și a venit acolo isterizat și-a decis: „Asta e-n scenă. Intră în scenă, unde vreţi voi”. Ăsta e un regizor bun: cineva care profită de accidente.
Să vezi un lucru prost făcut e una dintre cele mai dureroase experienţe, pentru că îţi dai seama cât de ușor e de făcut...
Te uiţi la alte lucruri excelente și te întrebi: cum știau ăștia ce știau, când aveau doar 25 de ani?
Pe la 20 şi ceva de ani, devenisem dependent de un derivat al morfinei numit Demerol. Mă arsesem și a trebuit să stau o lună în spital. În timp ce mă vindecam, totul era bine, se ridicase ca un fel de gălbenuș de pe mine și aveam acea senzaţie Zen pe care o urmăresc oamenii când meditează. Era un sentiment de pace.
Îmi place să-mi imit nepoţii. Încerc să înţeleg intensitatea fascinaţiei pentru o frunză. Copiii nu au nevoie de nimic mai mult.
După ce a primit recenziile, piesa a devenit tot mai lungă, pentru că pauzele erau intense și actorii exploatau fiecare moment. Începuse să dureze cu 12 minute mai mult. Arthur Miller era foarte sensibil în această privinţă. „Publicul e ca un pește prins în cârlig. Nu vreau să se lase pe spate. Îi vreau pe marginea scaunului.” I-am zis: „Dar, Arthur, uneori publicul râde. O să piardă dialogul”. El a răspuns: „Bine, să-l piardă. Nu-mi pasă. Trebuie să continuaţi piesa. Faceţi-o cum trebuie și n-au decât să se adune ambulanţele la ușă”.
Ăştia secătuiesc toată viaţa de pe platou odată ce ești gata să filmezi. Gata, liniște! Liniște! Dintr-o dată, au artificializat atmosfera, iar senzaţia de comportament natural a dispărut. Brando refuza să se conformeze. Vorbea cu careva, aproape de cameră: „Ce-ai făcut weekendul ăsta? Grătar? Ce fel de grătar?”. Acţiune! Atunci intra direct în scenă, cu aceeași autenticitate.
Un singur lucru nu se învechește: sărăcia. Vagabonzii arată la fel încă din secolul 13 și încă din vremurile lui Tolstoi și Dostoievski. E uimitor. Faţa unui vagabond e atemporală.
Midnight Cowboy (Cowboy-ul de la miezul nopţii) a avut buget mic. Trebuie să ai bani pentru o scenă care include o groază de oameni pe stradă în Manhattan. Așa că Jon Voight și cu mine ne plimbam prin traficul obișnuit și eram filmaţi de o cameră ascunsă dintr-o dubă de peste drum. Aia e o scenă furată. Taxiul ăla era să ne lovească pe bune. În mintea mea, vroiam să zic: „Facem un film aici, idiotule!”. Dar creierul știe că asta ar distruge dubla. Așa că replica Hei, nu vezi că trecem și noi pe aici!? înseamnă de fapt Facem un film aici!
Curajul? Ascultă aici: Jake s-a născut cu o lună mai repede. Placenta se desprinsese de pe uter și Lisa avea hemoragie. Ca într-un serial TV, medicul a pus-o pe o targă și a început: „Îmi trebuie anestezic! Îmi trebuie asta! Îmi trebuie aia!”. Mai târziu am aflat că n-avusesem la dispoziţie decât 12 minute și ar fi dispărut și Lisa și Jake. Ea a simţit gravitatea problemei și i-a șoptit medicului: „Dacă aveţi de ales, salvaţi copilul”. Uite-așa. Simplu. Nu știu alt exemplu mai curajos. Dacă un bărbat ar fi fost în situaţia aia, ar fi spus: „Trebuie să existe o cale să ne salvezi pe amândoi”. Bărbaţii ar negocia.
Cum s-a schimbat Dumnezeu de când aveam șase ani? A îmbătrânit.
Când cineva l-a întrebat cum e să faci sex la 90 de ani, George Burns a spus: „Ai jucat vreodată biliard cu o bucată de sfoară?”.
Cu cât eşti mai bun ca părinte, cu cât e mai bogat cuibul pe care l-ai construit, cu atât le e mai greu copiilor tăi să plece. Așa că trebuie să inventeze lucruri care nu le plac la tine. Și o fac extrem de bine.
Mi-au mai rămas câteva boabe. Asta e o metaforă bună pentru viaţă.
