Are 30 de ani, e absolvent al Facultăţii de Psihologie-Sociologie şi este pilot de teste la BMW. După performanţele de excepţie din campionatele interne a fost selecţionat pentru trei etape ale Campionatului Mondial de Raliuri 2007 în cadrul categoriei P-WRC: Argentina, Japonia, Marea Britanie. Însă a fost nevoit să se oprească la sfârşitul lui 2007, când OMV-Petrom a anunţat retragerea din sporturile cu motor, iar Claudiu a rămas fără principalul său sponsor.
Lucrurile se leagă totuşi, căci ambiţiosul pilot a găsit acum la BMW motoarele performante de care a fost întotdeauna îndrăgostit. Unul dintre acestea, distins cu Engine of the Year Award, toarce sub capota modelului folosit la şedinţa foto, un BMW Z4. Între timp Claudiu toarce despre curse, oameni şi maşini.
Unii m-au considerat nebun, alţii mi-au admirat pasiunea. Am crescut în Sinaia, cu doi şoferi profesionişti în curte (tata şi bunicul), printre şuruburi şi piuliţe. La doi ani am şi pornit singur o Dacie 1100. Bunicul m-a certat foarte tare. Adolescent fiind, participam la rally cross pe semnătura părinţilor; n-am plecat cu maşina hai-hui, că n-aş mai fi primit permis de conducere niciodată. Nici acum nu fac greşeli în trafic; pe de o parte să nu-mi pierd carnetul, pe de altă parte că noi, profesioniştii, trebuie să fim exemplu pozitiv.
Omul care a pus o virgulă în cariera mea a fost dl. Pierre de Hillerin, directorul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport. Eram student în practică acolo, am văzut de ce pregătire au parte olimpicii, mi-am zis că aşa ceva îmi trebuie şi mie. Dânsul m-a ascultat – pe mine, un nimeni care vroia să ajungă campion mondial – şi mi-a permis să mă antrenez cot la cot cu atleţii fără să-mi ceară vreun ban – şi ar fi costat enorm.
Când e vorba de copilot, nu contează dacă e bărbat sau femeie. Diferenţa vine din concentrare, viteză de comunicare, spirit organizatoric. Lucrurile astea le-am găsit la actualul meu copilot, Mihaela Beldie. Mi-a preluat multe atribuţii, e ordonată şi atentă, tot programul e făcut de ea. În plus, Mihaela e slăbuţă, în maşina de curse contează orice sută de grame în plus; se scot toate obiectele neesenţiale (inclusiv covoraşe, ba şi geanta şi fardurile Mihaelei).
E esenţială încrederea în cel de lângă tine; închipuiţi-vă cum ar fi dacă, la 200km/h, aş avea dubii că Mihaela a zis „dreapta” sau „stânga”.
Pilotul aude în cască: „dreapta 5 închide 3 plin, îngust varsă, plus deschide lung plin”. E descrierea unui viraj în codul pe care l-am creat – n-ai timp să spui cuvinte întregi – şi pe care copilotul îl rosteşte în microfon; la viteze mari, pilotul nu poate aprecia ce urmează şi nici n-are timp să corecteze. Sunt şi o grămadă de iluzii optice.
Atitudinea faţă de adversar trebuie să fie chibzuită. Dacă eşti învrăjbit, o să greşeşti tu, nu el. Finlandezul Jarkko Mieltinen, care a câştigat anul trecut Campionatul României, e un pilot foarte rapid. Cam neprietenos, rece şi calculat; însă sensibil iritat în momentele când i-o luam înainte. Când pun presiune pe el, greşeşte; sunt singurul român care l-a bătut.
Recunosc, a fost o cursă în care concentrarea mea a fost afectată de incertitudinea susţinerii financiare. Deşi eram pe locul 1 detaşat, am pierdut atunci pe mâna mea. Aparent, profanii ar putea gândi: ce-i trebuie pregătire fizică, doar stă acolo pe scaun?! Ei bine, eu după o cursă slăbesc 3-4 kg.
Îmi plac crema de legume, limonada cu miere. Îmi place Roxette – poate şi pentru Joyride, Sleeping in My Car – şi muzica uşoară românească.
O să-i dezamăgesc pe cei care cred că derapajele spectaculoase sunt provocate de frâna de mână. Când maşina derapează, trebuie să o facă din inerţie. Am făcut Psihologia pentru că mi-a plăcut, şi apoi aveam nevoie de un
back-up, nu ştii niciodată cât îţi mai permiţi să concurezi. Nici nu ştiam cât o să mă ajute acum. Nu există performanţă fără pregătire mentală solidă.
Ani de zile programul meu a fost aşa: antrenament la 6 dimineaţa (Costi Ignat, antrenorul meu dintotdeauna, venea special pentru mine); mergeam la serviciu (spălam maşini la un concesionar de automobile), apoi seara şi uneori noaptea rămâneam în garaj şi lucram la maşina mea de raliu. Cariera mea a fost marcată şi de George Grigorescu şi Radu Dumitriu, fără de care nu eram azi aici. Ei m-au învăţat ce înseamnă raliurile şi le sunt recunoscător. Rezultatele şi tenacitatea mea i-au convins pe cei care m-au suţinut şi mă susţin.
Ambiţia mea? Simplu: voi fi primul român Campion Mondial de Raliuri.
