> Vocea este ca o pecete pentru un jurnalist de radio, e ca un ADN. Dacă o ai, foarte bine, dacă nu, atunci îţi cauţi altceva de făcut.
> Înainte de 1989, existau şcoli speciale de formare. Acum, o voce absolut banală se poate transforma într-una cu un timbru unic. Şi asta doar apăsând câteva butoane. Când am început eu, tot ce ştiam despre vocea mea era ce îmi spuneau inginerii de sunet.
> Un fost coleg, Adrian Fulea, m-a întrebat: „Dom’le, cum faci de ai vocea asta? Că fumezi tot timpul, presupun că bei şi rece”. Şi eu i-am zis că îi împărtăşesc secretul meu dacă se jură pe ce are mai scump că nu spune mai departe. „Dom’le, rod coajă de lămâie.” A rămas puţin mirat, dar după vreo două zile i-am văzut pe colegii mei mâncând coajă de lămâie. Nu avea nici un efect, dar m-au crezut.
> Am început să colaborez cu Radio România Actualităţi acum 40 de ani pentru că eram complexat de ideea de a deveni profesor, de a-i învăţa pe alţii. Mi-am dat seama de asta abia în anul cinci de facultate când, făcând practică la un liceu din Bucureşti, am dat numai note de 2 tuturor celor care aveau doar 9 şi 10.
> Am prins morbul abia la Radio Vacanţa, când am ieşit din stilul „conservă” care se practica de obicei. Atunci am înţeles ce înseamnă, atunci m-am îndrăgostit. Acolo era altă socoteală. Structura era mai lejeră. Făceam interviuri în direct. Acolo era radio.
> În 1990, când făceam Matinalul, veneam seara la 7 şi cam până la 4 vorbeam cu corespondenţii, care de cele mai multe ori mă înjurau. La 4 mă bărbieream, mă schimbam şi la 5 eram în emisie. Ziua abia atunci începea. La început era infernal. Adormeam în metrou, ajungeam până la capăt, ziceau ăia că sunt alcoolic.
> Am avut oferte imediat după 1990, la Tinerama, cu un salariu mare. Mă şi vedeam cu parchetul pus în casă, cu faianţă la baie, plus bani în buzunar. Însă am considerat că radioul mi-a dat şansa să fac ceva care mi-a plăcut şi am hotărât că trebuie să-i dau ceva înapoi.
> Radioul public a fost şi este o instituţie mamut. Şi este şi acum osificat. Nu văd să existe vreo revoluţie care să-l elibereze. De aceea tinerii din Radio sunt decepţionaţi; se gândesc doar la cum să ajungă mai repede în televiziune.
> Lumea e superficială, dar asta e vina noastră, a jurnaliştilor. Mulţi dintre noi, cei care lucrăm la stat, au o sinecură. Suntem la stat, asta e sinecură.
> Mă enervează că reporterii nu ştiu să tacă, nu ştiu să asculte. Sunt de un narcisism îngrozitor.
> Nici nu ştiu când au trecut 40 de ani. A fost pragul ăla din 1989, când am trecut de la o atmosferă sufocantă la o lume nouă. M-a relansat.
> Am gândit radioul ca pe un ziar, în care omul să ştie că la pagina trei găseşte politică, iar la cinci altceva care îl interesează. Omul se regăseşte mai uşor aşa.
> Am doi băieţi. Unul, mai serios, şi-a făcut o firmă de soft. Cel de-al doilea nu a ieşit încă din zona underground: are trupă de rock creştin. El zice că e o nouă revelaţie a muzicii rock. Ar vrea el să fie Eric Clapton, dar nu e. Pe niciunul nu am vrut să îl bag în radio.
> Nu ştiu cum să fac să-mi duc băieţii la ţară, să mai iasă din Bucureşti, iar ei nu mai ştiu cum să facă să scape de acolo. Au oraşul ăsta în sânge.
> M-am rupt de radio cu totul, dintr-un motiv foarte simplu: mi-a venit fluturaşul de pensionare. Şi am zis că nu mai stau, orice s-ar întâmpla. Nu am vrut să mai fiu căutat.
> Nu am telefon mobil. Mă deranjează ca aparat şi, apoi, am senzaţia că sunt ţinut în lesă. Nu-mi place să mă caute oricine.
> Toţi cei care lucrează în radio au o dorinţă nemărturisită să ajungă scriitori pentru că vorba în radio nu rămâne, e efemeră. Şi atunci sunt tentaţi să caute eternitatea.
> Acum am mai mult timp să scriu cartea de povestiri ţărăneşti pe care mi-am promis-o de multă vreme. Poveşti dintr-un sat în care toată lumea e cunoscută după porecle.
> Mi-am scris toate cărţile de mână. Mi se pare mult mai personal. Comunici altfel cu scrisul, cu limba şi cuvântul.
> Am primit de curând o decoraţie de la Preşedintele României, Meritul Cultural în grad de cavaler, despre care am aflat că îmi asigură locul de veci şi ceremonie funerară cu fanfară miliară. E bine că mi-au amintit ei că va veni şi momentul ăsta. M-am asigurat!
> Dacă e să mă îngrop, o să mă îngrop în curtea casei mele, în satul Buciumeni. E linişte acolo. Nu-mi place Bucureştiul, nu-l înţeleg.
aadina a scris
Paul Grigoriu este un om lipsit de caracter , gelos pe colegii valorosi , fiindca acestia nu au vrut sa fie in echipa sa , pseudoechipa , mai exact . A facut mult rau celor valorosi , noroc a fost ca erau putini si mult rau RADIOULUI PUBLIC ; din care a facut sursa rezolvarii propriilor sale interese . Sluga a Puterii de orice culoare , stofa de impostor , voce buna , dar atit , nu fler , nu cultura , nu instinct profesional , s-a inconjurat de impostori , fiindca de jurnalistii valorosi s-a temut mereu , i-a tinut pe tusa , fiindca a fost NUMIT DIRECTOR de PUTEREA pe care a SLUJIT-O MEREU ,fara cirtire . Om de nimic , pseudo vedeta a radioului public , intr-o lume confuza , care nu recunoaste valoare , ci o confunda cu impostura . Va supara adevarul ? N-ar trebui . Sa-i fie de bine lui grigoriu pavel .
1 · acum 4 luni