Am ajuns persoană publică cu grad de recunoaștere aproape totală. Mă recunosc și copiii de 10 ani, care la revoluţie nici nu erau născuţi.
Nu ştiu câte din voturile pe care le-am primit se datorează succesului la femei, însă știu sigur că nu e deloc sufi cient ca oamenii să te placă superfi cial. Carisma e ceva mai mult de atât, e un fel de comunicare tacită și certă cu celălalt.
N-aveam intenţia să fac politică. Dar voiam o schimbare – așa am ieșit la revoluţie, așa am ajuns să mi se propună să fiu prim-ministru. În 1990, la Paris, am stat de vorbă cu François Mitterand și m-a întrebat: „Ei, și? Ce ai de gând să faci acum?”. Zic: „Păi, nu știu dacă mai are rost să rămân. Vor fi alegeri libere. Am să mă întorc la catedră”. S-a uitat sever la mine: „Cum să renunţi așa? Nu ești conștient de ce încredere și-au pus compatrioţii tăi în tine? Dacă nu ești conștient este foarte grav”.
Am trăit două vieţi. La baricadă m-am născut a doua oară. Dumnezeu mi-a salvat viaţa. Altfel nu pot să-mi explic cum 39 de persoane au murit de gloanţe, și eu am scăpat.
Slavă Domnului, nu sunt un om fricos! Curajul meu e capacitatea de a-mi stăpâni teama.
Politica este despre lucruri foarte simple, și un foarte bun politician este un om care stăpânește această artă a lucrurilor evidente. Politica este despre rezultate, nu despre intenţii.
Populismul politic este o prostituţie periculoasă, pentru că adepţii lui reușesc adesea. Și în timp devin dictatori. Iar în faţa abuzurilor, nu există în ultimă instanţă decât presa. Dar asta nu înseamnă că presa e tot timpul cumsecade.
E extraordinar să fii tată de fete. Fetele sunt mai dulci, mai drăguţe. Fetele mele m-au învăţat l’air du temps. Cam cum merg lucrurile în societate, cam ce mai e trendy.
Cu admiratoarele m-am descurcat. Privind femeile, am constatat cât de complementari suntem noi, bărbaţii, cu ele. E un lucru fantastic.
Cum e să divorţezi și să iei viaţa de la capăt la vârsta asta? E un fapt. În timp, am reușit să învăţ cum să nu fi u dezamăgit.
Nu mi-e frică de bătrâneţe. Dar trebuie să mărturisesc că, ori de câte ori cei din jurul meu au câte un accident de sănătate, fiinţa mea raţională are un tremur ușor...
În fi ecare dimineaţă fac gimnastică. A pornit ca un imperativ și a devenit o obișnuinţă plăcută.
Am spus şi eu lucruri neadevărate și mi-am jurat să nu mai fac treaba asta. Dar adevărul, la rândul lui, poate să fi e devastator.
Cred în demnitate. Tatăl meu îmi spunea mereu: „Atunci când nu mai ai nimic, îţi rămâne demnitatea”. Asta mă face incapabil de oportunisme utile, care sunt foarte frecvente în politică.
Părinţii mei au crezut sincer în comunism. Dar asta nu m-a apăsat. Pentru mine, tatăl meu rămâne un erou. Pentru convingerile lui a plecat în Spania și a luptat voluntar. A fost rănit, arestat și a scăpat cu viaţă, când ceilalţi au fost executaţi. În Pentru cine bat clopotele, Hemingway l-a făcut personaj. Mai târziu a înţeles că, în forma lui statală, comunismul este o monstruozitate. N-a putut să-și renege în totalitate idealurile în care crezuse. Eu eram mereu în conflict cu el, încercând să-i explic că sistemul e mort. Acum îmi pare rău de discuţiile astea, cred că suferea enorm la gândul că și eu aș putea îmbrăţișa o ideologie care să-mi aducă într-o zi aceleași dezamăgiri cum i-a adus lui comunismul. M-a sfătuit mereu să nu intru în politică.
Revoluţia română n-a fost un complot. Altminteri, n-ar mai fi murit atâţia oameni. Au profi tat de situaţie foștii activiști de partid, care făcuseră o politică grea, în care trebuia să fi i foarte abil ca să te poţi menţine.
Sunt furios că România a fost jefuită cum a fost jefuită, pentru că noi i-am adus libertatea. Nu trebuia ca lucrurile să se întâmple așa.
Nu sunt nostalgic, sunt progresist, în termenul ideologic al cuvântului.
M-am întâlnit cu Bill Clinton și mi-a zis: „Tu ești fratele meu geamăn”. „De ce?”, am întrebat eu. „Păi, uite așa, cum te îmbraci, cum vorbești, cum te miști.” Am bătut palma.
