Celălalt sex Inapoi
Tata avea batistă…
Autor: Anca Ciuciulin
Editie: Octombrie 2008
Etichete: blackberry , bumbac , batista , san antonio , sancho panza
„De ce n-o arunci după ce o foloseşti?”, îl întreba soră-mea, medicinistă cu ifose de anul V. „Nu vezi că nu faci decât să transporţi microbi de colo-colo? Mie mi-ar fi silă.” Tata nu considera că merită vreun răspuns. Recuzita unui bărbat nu e subiect de polemică cu orice mucoasă.
Chiar şi după ce noi şi mama îl prelucrasem cu privire la igiena contemporană, asigurată convenabil de şerveţele de hârtie, tata a continuat să-şi poarte batista de pânză drept blazon permanent – aşa cum poartă azi bărbatul meu telefonul mobil. Accesoriu indispensabil. Era un obiect de calitate (din bumbac, el avea mare parapon pe plastice). O ţinea la îndemână la orice oră. În orice anotimp. Oricum ar fi fost îmbrăcat şi oriunde se ducea, la muncă, la teatru sau la spital, oricare ar fi fost destinaţia – un bărbat adevărat trebuia să aibă la îndemână cel puţin o batistă de bumbac.
Tata nu era vreun pedant. Dar batista, oh, batista era sfântă. În rest, purta nişte pantaloni eterni şi la serviciu, şi la şedinţele asociaţiei de locatari, şi când îşi spăla Skoda galbenă cu un furtun tras pe fereastra vecinilor de la parter. Şi stătea îmbrăcat în pantalonii ăia în fiecare seară, aplecat ore în şir peste masa umplută cu timbre. Câmpuri cu sute de timbre înregimentate după reguli iniţiatice, clasoare şi plicuri tematice – mai mult teme de miştouri adolescentine şi de reproşuri conjugale. Activitatea sarcastic etichetată drept „Tata face timbre” era însoţită de ţipetele lui panicate de fiecare dată când se deschidea o uşă sau o fereastră. Atunci am învăţat că cel mai mare duşman al filatelistului nu e umezeala şi nici un degeţel plin de magiun, ci curentul din apartament.
Ca şi pantalonii, nici pantofii tatei nu prea erau menajaţi. Cei buni erau mai mereu călcaţi pe călcâi – îi era greu uneori să se aplece să-i tragă ca lumea când cobora să ducă gunoiul.
La fiecare aniversare, pe lângă câte un San Antonio după care era topit, îi făceam cadou un portvizit din piele, din ce în ce mai deştept compartimentat. Le păstra în cutiile originale şi le dădea la rândul lui cadou pe la doctori (Ce, eu am carduri?! Eu am taloane de pensie şi reţete de diabet.) N-a renunţat niciodată la străvechiul lui portofel lustruit, unul şi bun, care după 30 de ani luase forma curbată a buzunarului de la spate.
Batista însă... Avea zeci de batiste albe, pe care le-am păstrat după ce tata a plecat. Pentru el nu era un moft stilistic, nu-şi punea niciodată la buzunarul costumului de haine acel patetic de fals peticuţ de mătase, asortat cu cravata. Batista tatei era un Sancho Panza de pânză, care-i serveşte bravului călător pe potecile vieţii şi nobilelor sale nevoi: şterge fruntea asudată, foloseşte drept garou sau bandană sau drept mop pentru mucozităţi. Toate funcţiunile astea declară dispoziţia virilă a batistei de a înfrunta lumea în orice condiţii. Batista tatei era modestă, naturală, îngălbenită de atâta fiert şi, într-o lume deja cucerită de BlackBerry-uri şi gadgeturi bombastice, emana o tandreţe extremă. Ca Sancho.
Galerie foto
Mariana a scris
batista si servetele de unica folosinta, ultimele sustinute de argumente care se refera la igiena si sanatate...
interesant faptul ca batista imi aminteste de o lume in care se recomanda chibzuiala, economia; o lume in care se mergea la croitor si cismar pentru o haina sau un pantof care nu purta marca productiei de serie, asta ca sa dau doar cateva exemple.
in schimb, servetelele de unica folosinta ma duc cu gandul la ceea ce am devenit acum: o societate de consum, consum imens, nejustificat uneori, unde sloganul "ambalajul vinde marfa" a devenit o realitate. oare lumea batistei de panza era mai buna decat cea a servetelelor de hartie? in secolul trecut am avut doua razboaie mondiale si fel de fel de revolutii.
acum avem criza si cine stie ce ne mai asteapta.
1 · acum 4 luni