Într-o zi, Otto Frank s-a dus acasă la Audrey Hepburn ca să o convingă să joace în ecranizarea jurnalului fiicei sale, Anne Frank. Adolescenta, care murise la 15 ani într-unul dintre lagărele naziste, scrisese despre cum ea și familia ei au trăit între 1942 și 1944 ascunși într-o mansardă.
Chiar dacă avea aproape 30 de ani, Audrey părea perfectă pentru rol: jumătate nimfă, jumătate copil, avea ochi imenși, clocotind de farmec și o voce cu accente de inocenţă și răsfăţ care făceau din ea un simbol de feminitate și delicateţe. Se născuse în 1929, la fel ca Anne Frank, și nu era deloc străină de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial.
Fiica unei olandeze din aristocraţia sărăcită și a unui pierde-vară englez, Audrey avea 11 ani când nemţii au ocupat Arnhem, micul oraș în care locuia. Crimele la care inevitabil fusese martoră au determinat-o să ajute mișcarea de Rezistenţă din Olanda. Ca mesager, distribuia prin oraș ziare ascunse în ghetele cu două numere mai mari.
Au fost ani de lipsuri și de frică. Mânca numai urzici, andive sau pâine din mazăre; unii încercau să gătească și iarbă, dar ea n-o suporta. Un unchi drag al ei a fost executat de naziști, iar fratele ei mai mic a fost obligat să lucreze câte paisprezece ore pe zi într-o fabrică de muniţii. „Să nu minimalizaţi nimic din lucrurile îngrozitoare care s-au spus despre naziști”, spunea Hepburn. „E mai rău decât v-aţi putea imagina vreodată.”
Când a citit Jurnalul lui Anne Frank, în 1947, a plâns isteric, pentru că simţea că este și despre ea. Ăsta e și motivul pentru care, zece ani mai târziu, deși încântată de vizita lui Otto Frank, Audrey a refuzat rolul. I-ar fi amintit prea mult de ceea ce a încercat toată viaţa să uite.
