75

... la ultima”. Revin şi execut cele patruzeci de repetări lipsă. Geamurile s‑au aburit deja. Greutăţile zdrăngănesc acompaniate de gâfâieli şi de câte un icnet ocazional. Singurul care are suficientă energie să vorbească este, pare‑se, Wildman.

„Oamenii vin aici şi zic: E o nebunie! De ce naiba faci asta?”, spune el, în timp ce execută un set de exerciţii pentru umeri. Şi pare corect să întrebi dacă nu cumva două mii de repetări sunt suficiente (mai ales că cei mai mulţi oameni de vârsta lui consideră jocul de pétanque un exerciţiu pe cinste). Acest tip de gândire îi este străin lui Wildman, la fel cum îi este şi nucleului dur de obişnuiţi ai casei, care sunt adepţii aceleiaşi filosofii: când vine vorba despre producerea endorfinelor, mai mult înseamnă şi mai mult. Alături de Hamilton, Commerford şi Winn, grupul îi include şi pe John McEnroe, Chris Chelios, apărătorul de la Detroit Red Wings, şi o altă duzină de bărbaţi ultra în formă. În gaşca lui Wildman sunt cascadori, schiori şi motociclişti. Un şerif, un restaurator şi un luptător. Câte o celebritate (Sean Penn, John Cusack, John C. McGinley) sau star rock (Kid Rock, Eddie Vedder), care participă ocazional. O dată a fost şi vedeta NBA Reggie Miller.

„Ooo, Reggie a fost distrus de antrenamentul ăsta”, zice Commerford. „L‑am văzut a doua zi şi... Doamne!”

„E, asta‑i din cauză că Laird a încercat să‑l omoare”, spune Wildman dând din cap. „Clar am făcut toate cele şase runde în ziua aia.”

Fapt este că pentru Wildman şi gaşca lui genul ăsta de comportament nu este deloc abuziv – ci distractiv, garnisit din belşug cu acid lactic. „Doar că joaca noastră este mai grea decât 99% din ceea ce fac alţii”, explică el.

Întrebarea care se pune în ceea ce îl priveşte pe Wildman este, desigur: cum?. Cum se face că în timp ce alţi oameni de 75 de ani se plâng de dureri de şold, Wildman spune lucruri precum: „Prefer să cobor cu placa pe pârtiile unde nu se ajunge decât cu elicopterul, pentru că se sare mai mult de pe cornişe”? Cum să fie septuagenar cel despre care John McEnroe, care are 49 de ani şi a câştigat şaptesprezece titluri de mare şlem, spune: „Îmi aminteşte cumva de mine, doar că el este la un nivel complet diferit”? Cu alte cuvinte, cum a reuşit Wildman să se opună regulilor de bază ale existenţei umane fizice, în care anii trăiţi par să aibă o oarece legătură cu faptul că un cetăţean în vârstă va da înapoi de la, să zicem, coborârea cu parapanta din vârful Munţilor Aspen?

Vrei să ştii răspunsul pentru că, în ciuda promisiunilor terapiei cu celule stem şi a manipulării genetice, oferta industriei antiîmbătrânire – o industrie care valorează 70 de miliarde de dolari – s‑a dovedit până acum profund neatrăgătoare, implicând tot felul de chestii precum diete de înfometare sau
conservarea craniului prin criogenie. E drept că una dintre zicalele lui Wildman este: „Când te‑ai oprit din mişcare, s‑a terminat totul”. Că are o dietă săracă în carne, grăsimi, junk food şi alcool, că ia în jur de paisprezece suplimente diferite pe zi, lucruri esenţiale de înaltă calitate cum ar fi calciul, vitamina C, B complex, CoQ‑10 şi acid hialuronic, că foloseşte glucozamină pentru genunchi, masaj tailandez pentru recuperare şi o tehnică puţin cunoscută denumită „proloterapie” (terapie pe bază de injecţie proliferativă) pentru ligamente – deşi toate acestea sunt adevărate şi îl ajută să evite degenerarea inutilă, nici una nu explică cu adevărat cum, la trei sferturi de secol, Wildman ţine pasul cu sportivi profesionişti cu zeci de ani mai tineri, tipi ca Hamilton sau Chelios, unul dintre cei mai duri jucători din liga americană de hochei.

„Trecem la activitatea următoare!”

Când termină cu gimnastica, Wildman iese cu paşi mari în soarele dimineţii târzii. Commerford, care e pe cale să plece în turneu în Australia şi Japonia, are repetiţie. Winn este ocupat cu Bonk Breaker, firma lui de batoane energizante. Aşa că mă trezesc că trebuie să trag mai departe cu „activitatea următoare” a lui Wildman, ciclism montan pe dealurile care se ridică ascuţite lângă autostrada Pacific Coast din spatele casei lui. Sunt alte lucruri pe care aş prefera să le fac, toate implicând întinsul la orizontală, dar Wildman pare să aibă mai multă energie acum decât la începutul Circuitului. Îl urmez în bucătărie, unde toarnă câte un espresso triplu pentru amândoi. Explică de ce n‑o să ia o sticlă cu apă la el. „E un kilogram în plus de cărat”, spune. „Crede‑mă, un kilogram se simte.” Fără apă? „O să mă uit la gura lui Don când o să pedalăm şi o să iasă alb pe la colţuri,” spune McEnroe. Wildman ridică din umeri: „Oamenii intră în panică, dar m‑am obişnuit. Nu luăm niciodată apă”. Ochii lui de un albastru deschis pătrunzător rătăcesc adesea de jur împrejur, observând şi trecând totul printr‑un filtru cât se poate de serios, dar, în anumite momente, ca acum, în timp ce explică în ce fel poate rezista corpul lui fără lichid, privirea îi devine intensă, o intensitate neobişnuită, la care s‑a lucrat şaptezeci şi cinci de ani.

Wildman a crescut în Los Angeles în anii ’30, fiind unicul fiu al unui predicator penticostal care ameninţa păcătoşii cu focul şi pucioasa Iadului. Ascultând promisiunile de veşnică damnare a necredincioşilor, a ajuns de timpuriu la concluzia că religia era un proces „de speriat dracul din oameni”. În schimb, şi‑a găsit la 15 ani vocaţia pe terenul de fotbal. Dar aceeaşi agresivitate care pe stadion funcţiona i‑a făcut rost de necazuri în afara acestuia.

Bătăile l‑au adus în faţa tribunalului pentru minori. A existat un incident nefericit legat de incendierea unor tribune învechite. Au urmat eliberarea condiţionată şi restricţiile, de care Wildman era tare iritat. Când unul dintre amicii săi a sugerat că cea mai bună cale de a‑şi recâştiga libertatea deplină ar fi să se înroleze în armată, şi‑a zis: „Asta nu‑i o idee proastă”.

A fost o idee proastă. Era în 1950. „Tot ce ştiu e că atunci când m‑am dumirit eram în drum spre Coreea”, spune el. Wildman a...

... fost trimis direct în linia întâi, ca brancardier. Prima privelişte care l‑a întâmpinat a fost cea a unui cadavru decapitat. „Aveam 17 ani”, îşi aminteşte el. „Văd toate lucrurile alea şi mă gândesc: vreau să ies de aici acum.” În acea noapte, în timp ce ducea răniţii la un spital de campanie, unitatea a fost atacată şi aproape toată compania a fost omorâtă. Wildman a scăpat fugind printr‑o albie de râu îngheţată. „Şi asta a fost prima zi.”

După ce a decis să nu se împuşte în picior ca să scape, Wildman a început să caute moduri de supravieţuire. A fost uşurat să descopere că toţi cei pe care îi întâlnea erau la fel de înspăimântaţi ca şi el şi s‑a gândit: dacă ei pot să suporte, pot şi eu. A devenit şeful plutonului şi apoi sergent. De asemenea, a devenit mai puternic, ridicând greutăţi şi punând 35 de kilograme de masă musculară pe firava sa constituţie nativă. La fel ca un condamnat cu simţ practic, Wildman a căutat colţuri luminoase într‑o cameră întunecată. Nici acum nu‑i vine să creadă că a scăpat cu viaţă. „Am fost în atâtea situaţii limită – eram sigur că voi fi ucis. Şi chestia e că majoritatea băieţilor care credeau că o să fie ucişi chiar erau. Când am coborât de pe vaporul care m‑a adus înapoi în SUA, am sărutat pământul.”

Oamenii irosesc o grămadă de energie făcându‑şi griji pentru diverse. Dacă fac cancer, dacă dau faliment. Dacă se căsătoresc cu persoana nepotrivită sau dacă dau greş la birou. Întors de la război, Wildman nu mai avea genul ăsta de preocupări. La 20 de ani se târâse afară dintr‑una din cele mai întunecate hrube şi, prin comparaţie, America anilor ’50 arăta ca o mare petrecere strălucitoare. Orice era posibil. Şi, orice ar fi mers prost acum, era improbabil să moară din cauza asta. „Tata mi‑a dat un sfat odată”, spune Wildman. „Mi‑a zis: Niciodată să nu mergi. Să alergi mereu.”

Wildman a alergat. În anii care au urmat demobilizării sale, s‑a însurat, şi‑a văzut primul dintre cei trei fii născându‑se şi s‑a angajat în cât de multe locuri a putut. A tencuit pereţi în timpul zilei şi a vândut asigurări de viaţă în timpul nopţii. La sfârşitul săptămânii lucra la sala de gimnastică Vic Tanny din Burbank. În anii ’50, mersul la sală nu era un mod popular de petrecere a timpului. Bărbaţii îşi făceau griji că exerciţiile o să aibă drept efect o inimă periculos de mărită, iar femeile se temeau de dezvoltarea excesivă a masei musculare. Şi nici faptul că sălile aveau o aură de genul azi o vedem şi nu e nu servea la dezvoltare. Oamenii îşi făceau abonament, reveneau săptămâna următoare şi aflau că sala se închisese.

Afacerea era la începuturi, neformată, necizelată, iar Wildman se simţea ca peştele în apă. Credea cu tărie în ceea ce vindea – puterea de transformare a exerciţiului fizic – şi, la rândul lor, oamenii îl credeau. Abandonându‑şi celelalte slujbe, a avansat până în vârful reţelei Vic Tanny care număra o sută de cluburi, apoi a părăsit‑o pentru a pune bazele firmei proprii. „Am vrut să fiu cel mai mare operator de cluburi de sănătate din lume”, spune el. Pentru a ajunge acolo, Wildman a creat cluburi pe care oamenii le vedeau ca pe nişte locuri dezirabile, în contrast cu dughenele cu reputaţie îndoielnică, pline de culturişti dopaţi. A modernizat echipamentele şi atmosfera, mesajul şi imaginea cu scopul de a face exerciţiile fizice atrăgătoare pentru publicul larg.

La final, firma lui Wildman, Health and Tennis Corporation of America, avea în proprietate două sute de cluburi de sănătate. În 1983 a vândut afacerea către Bally Entertainment Corp., devenită ulterior Bally Total Fitness, care are în prezent în jur de patru milioane de membri. Wildman s‑a retras oficial în 1994, la vârsta de şaizeci şi unu de ani, nu pentru că şi‑ar fi pierdut pasiunea pentru afacere, ci pentru că, având o slujbă – chiar şi în industria de fitness – îi era greu să meargă la snowboard o sută de zile pe an.

„Plimbarea durează în jur de o oră”, spune Wildman, legându‑şi casca şi fixându‑şi pedalele bicicletei lui de 5000 $ din fibră de carbon, Cannondale Scalpel. „Ăsta e traseul uşor.” Mulţumescu‑ţi ţie, Doamne. Am auzit poveştile şi, aparent, prima regulă legată de mersul cu bicicleta prin munţi cu Wildman este următoarea: Nu te duce.

Traseul se numeşte Calea Şerpuită, un nume care evocă imaginea unor serpentine molcom depănate. Este o reprezentare dureros de greşită. Începe cu o pantă de 15% şi se merge drept, nedefinit, în sus. În vreme ce bâjbâi printre vitezele bicicletei încercând să găsesc una suficient de mare ca să pot urca, Wildman se distanţează.

Alături de Calea Şerpuită, celălalt traseu preferat de Don se numeşte Three Amigos şi, după toate mărturiile, este un chin cumplit care durează trei ore. „După traseul ăla, nu mai puteam să merg”, spune Chelios la ai săi 1,82 şi 95 de kilograme, descriind prima zi când a urcat cu Wildman. „Am căzut de douăzeci şi cinci, de treizeci de ori. Sângeram, aveam tăieturi pe picioare de la crengi.”

Cei mai mulţi oameni ar fi fericiţi să supravieţuiască unei astfel de încercări; Wildman preferă să facă întreceri pe acel traseu. Chiar dacă Hamilton nu poate fi învins, cu tot cu un handicap de douăzeci şi cinci de kilograme în plus pe bicicletă, iar Winn nu prea ar trebui să concureze, Wildman poate uneori să‑i întreacă pe Commerford, McEnroe şi pe alţi câţiva, iar rivalităţile sunt intense. „După cum se poate imagina, eu nu sunt un tip care suportă prea bine înfrângerile”, spune McEnroe. „Dar Don – parcă ar avea o viteză în plus.”

Deşi Wildman pretinde că nu‑l deranjează să piardă, pentru că asta îl face să încerce mai mult, încă şi încă, e clar că elementul competiţional e prezent în tot ceea ce face – chiar şi în relaţia părinte‑copil. „Am crescut antrenându‑mă ca un nebun”, spune...

... John Wildman, 49 de ani, cel mai tânăr dintre fiii lui. „Don mă punea să fac flotări într‑un sistem în care îmi dădea cinci dolari de fiecare dată când reuşeam să fac cu cinci flotări mai mult decât data trecută. Înainte să împlinesc 10 ani, puteam să fac câteva sute una după alta.”

Unul dintre cele mai intense capitole din viaţa competiţională a lui Wildman a început în 1982, când a văzut prima ediţie televizată a triatlonului Hawaiian Ironman. Cursa, constând într‑o rundă de înot în ocean pe o distanţă de 3,8 km, ciclism pe un traseu de 180 km şi un maraton, era prezentată ca fiind provocarea fizică supremă. Parcă pentru a demonstra acest lucru, cea care conducea în cursa feminină, Julie Moss, în vârstă de 23 de ani, s‑a prăbuşit la 180 de metri de finiş şi a încercat preţ de 10 minute să treacă linia de sosire, mergând şi târându‑se. Când a atins finişul s‑a prăbuşit într‑o baltă de urină, cu ochii daţi peste cap. A fost unul dintre cele mai înspăimântătoare momente înregistrate vreodată în sport. Văzându‑l, Wildman a fost impresionat. „I‑am spus soţiei mele: Uite, e un nou sport pe care vreau să‑l încerc.”

„Don ne‑a târât pe mine şi pe toţi amicii mei să ne antrenăm pentru chestia asta. Şi apoi ne‑a bătut pe toţi”, spune John Wildman. „Eu n‑am participat la ediţiile următoare ale Ironman.” Tatăl său a făcut‑o. După ce i s‑a comunicat că a câştigat la grupa sa de vârstă, Wildman a fost dezamăgit să afle că de fapt ajunsese al doilea, după un canadian pe nume Les McDonald. În anul următor, Wildman a revenit încercând să câştige aurul, doar ca să piardă iarăşi în faţa lui McDonald. La fel şi în al treilea an. Vreme de şapte ani s‑a stabilit un ritual: Wildman pierdea în faţa rivalului său, un alergător mai bun, dar reducea diferenţa. În al optulea an, Wildman a câştigat.

După patruzeci şi cinci de minute de urcuş, nu pot vedea nici vârful, nici pe Wildman. Asta până când nu se întoarce să mă avertizeze că, puţin mai sus, s‑ar putea să mă atace un doberman pe nume Baby. La plimbările recente, câinele îl muşcase pe el, se repezise la McEnroe şi îl trântise pe Commerford de pe bicicletă. Mă uit lung la Wildman. Căzusem de trei ori acolo unde panta devenise atât de abruptă încât n‑am mai putut pedala şi deja îmi sângerau genunchiul, şoldul şi cotul. Nu aveam nevoie de garnitură de colţi înfipţi în piciorul meu. „Credeam că ai zis că asta e o plimbare uşoară de o oră!”, spun, cu răsuflarea tăiată. „Mda, Laird deţine recordul”, răspunde el cu o urmă de zâmbet. Cu alte cuvinte, e doar o plimbărică – dacă eşti Laird Hamilton.

Încep să înţeleg cum de s‑au găsit Hamilton şi Wildman unul pe celălalt. Amândoi cred că nimic nu e atât de greu încât să nu poată fi forţat încă puţin. Nimic nu e atât de nou sau de radical încât să nu poată fi încercat. Wildman descrie întâlnirea lor din 1996, la o cabană din British Columbia pentru schiorii lansaţi pe pârtie din elicopter, „ca şi când ai lipi două jumătăţi de măr”. Hamilton a admirat abilităţile de snowboarder ale lui Wildman; Wildman a admirat grosimea gâtului lui Hamilton. Nu au petrecut mult timp împreună în acea excursie, dar drumurile li s‑au încrucişat după doi ani în Malibu şi au descoperit că locuiau la mai puţin de o milă unul de celălalt. „Am început să tragem de fiare şi m‑au prins obiceiurile lui”, spune Hamilton. „Nu prea le aveam cu bicicleta până să‑l întâlnesc pe Don.”

Şi nici Wildman nu le prea avea cu surful. Dar când Hamilton l‑a invitat să vină în Kauai şi apoi l‑a întrebat dacă dorea să încerce să facă surfing lansat într‑un val de peste 7 metri, Wildman chiar a făcut‑o. Şi‑a strecurat picioarele în legăturile de pe placa de 1,8 m a lui Hamilton, a luat frânghia de schi nautic şi l‑a lăsat pe Hamilton să‑l conducă cu jet ski‑ul şi să‑l arunce în valurile cât o clădire cu două etaje. A fost spulberat de două dintre ele înainte de a reuşi cu al treilea. „Putere pură, asta era; m‑am simţit de parcă m‑ar fi lovit un camion Mack”, spune el. „Mi‑am zis: Mamă! E chiar bine.”

Când facem ceva ce s‑ar putea solda cu răni grave, groaza e cea care ne stimulează rezistenţa. Ca şi în cazul lui Hamilton, lui Wildman pare să‑i lipsească această genă. Pentru ei, rănirea este pur şi simplu un derivat neplăcut al faptului că fac ceea ce le place, dar nu ceva care le‑ar stârni emotivitatea. Amândoi au avut fracturi multiple, luxaţii, rupturi de ligamente; cât despre copci, Hamilton „nu le‑a mai numărat de la 1000 încolo”. Alături de un prag al durerii flexibil, cei doi „împărtăşesc” acelaşi chirurg ortoped, dr. Neal Elattrache, unul dintre cei mai căutaţi specialişti ai lumii sportive. În 2005, Elattrache i‑a pus la loc lui Wildman umărul drept atunci când acesta şi‑a rupt toate cele patru tendoane de la muşchii umărului sărind dintr‑un elicopter, în Argentina. După ce i‑a montat cu grijă multe tije şi şuruburi, Elattrache a fost dezamăgit să audă că Wildman fusese văzut pe bicicletă la scurt timp după operaţie. Apoi, şase luni mai târziu, a trebuit să îi refacă lui Wildman genunchiul spart bucăţele, după ce acesta căzuse în timpul unei întreceri pe snowboard cu un puşti de 18 ani, iar femurul îi intrase în tibie. Când l‑am întrebat pe Elattrache despre asta, a oftat. „Corpurile unora pot suporta multe, mult mai multe decât ale majorităţii oamenilor”, a spus el. „Don este un caz extrem din această categorie.”

Calea Şerpuită devine şi mai abruptă şi mă împiedic iarăşi. Wildman se dă jos de pe bicicletă şi mă ajută, dând din cap aprobator: „Eu zic mereu – nu se cheamă plimbare până nu iese cu sânge”.

Asta pune capac. „Mi‑a ajuns”, spun. Sunt pe cale să devin una din istoriile povestite pe post de avertisment.

„Încă două minute şi‑am ajuns”, zice el. „Nu te poţi întoarce acum.”

Problema e că are dreptate. Nu pot. Şi în acel moment înţeleg cum îi inspiră şi îi provoacă Wildman pe oameni să tureze motoarele: dacă petreci ceva timp cu el, te trezeşti dorindu‑ţi să‑i semeni – şi el nu se întoarce înainte să atingă vârful. Şi chiar dacă mai durează vreo 10 minute până ajungem pe piscul cel diabolic şi ne aşteaptă lunga coborâre aducătoare de hipotermie,...

... mai târziu, când îi spun lui Wildman că mă bucur că am mers la plimbare, vorbesc serios.

Ori de câte ori Wildman doreşte să facă surfing cu vâsla, adică aproape în fiecare zi, merge aproape 300 de metri de la casa sa galbenă în stil mediteraneean – în care locuieşte cu soţia sa, Rebecca – pe o cărare cu peisaj tropical pietruită cu dale roz, până la casa cu un singur dormitor de pe plajă. Construită pe nisip, în Paradise Cove, Malibu, este locul ideal în care să ţii un escadron de jucării, inclusiv trei duzini de plăci de surf, caiacuri,
vâsle, plăci de wakeboarding, bărci gonflabile, o maşinuţă de golf cu tracţiune integrală şi patru jet ski‑uri. Dacă adaugi la asta sala de gimnastică, pista de golf, voliera cu papagali exotici, garajele pline de biciclete de munte, biciclete de şosea şi tandemuri e simplu să înţelegi de ce Chelios, care locuieşte alături, numeşte domeniul de două hectare al lui Wildman „micul lui parc de distracţii”.

Într‑o dimineaţă senină de ianuarie intru pe aleea din faţa casei şi parchez lângă maşina lui Wildman, un Porsche 911 Turbo Cabriolet. Maşina de 150.000 $ este vopsită negru mat, mândra ei creastă teutonică fiind mâzgălită de o mână nesigură. „Am găsit un tip care a făcut‑o cu 500 $”, îmi spusese Wildman. După el şi Hamilton, există două culori acceptabile pentru orice vehicul: negru mat sau kaki tern de tip camuflaj.

Wildman deschide uşa. Poartă o şapcă croşetată trasă mult peste urechi, blugi largi şi un tricou roşu stins, imprimat cu un craniu. Oricine care l‑ar vedea de la distanţă l‑ar lua drept un golănaş care se dă cu placa de skate. Când Wildman poartă o bluză cu mâneci scurte e greu să nu te holbezi la bicepşii lui. Sunt definiţi perfect, de parcă ar avea mingi de baseball cusute sub piele şi numai epiderma oferă un indiciu asupra vârstei posesorului. Wildman a precedat apariţia cremei de protecţie solară, şi rezultatul zecilor de ani petrecuţi în aer liber este o patină de bronz.

În bucătărie, Rebecca – o blondă drăguţă şi subţire în jur de 50 de ani, cu un Ironman şi patru maratoane la activ – prepară o salată. E duminică şi la televizor este un meci de fotbal american. Wildman arată către ecran. „Problema cu majoritatea antrenorilor ăstora este că nu te inspiră”, spune el. „Uite‑l pe tipul de la Seattle, Holmgren, care ar trebui să fie mare şi tare – şi are în talie peste un metru! Trei bărbii! Ce dracu’ e asta?”

Toarnă apă într‑un pahar şi amestecă în el un plic de aminoacizi, enzime şi minerale denumit Neuro1, creat de Bill Romanowski, fost apărător şi de patru ori campion Super Bowl, pentru refacerea după comoţii repetate. Scopul acestuia este să hrănească ţesuturile creierului. „Dacă creierul rămâne tânăr, o să rămâi tânăr”, spune Wildman. A mai explicat asta atunci când mi‑a spus de ce majoritatea prietenilor lui sunt cu zeci de ani mai tineri decât el. „Când stai în preajma oamenilor tineri, ei cred că vor trăi veşnic – şi e contagios”, spunea el. „Rebecca zice mereu că nu stau niciodată cu oameni de vârsta mea şi eu îi răspund: Da! Din cauză că sunt îngrozitor de negativi!”

Este adevărat că tot ce se află în camera asta, în casa asta, în viaţa lui Wildman sunt dovezile unei minţi curioase şi optimiste. O poţi vedea la perechea de tucani cu ochi negri care stau pe un inel gigantic de aramă şi în cărţile aliniate pe rafturile bibliotecii sale. Pe pereţii unde schiţele de Picasso atârnă alături de tablourile pictate de prieteni. Dar, mai mult decât oriunde, poţi vedea lucrul ăsta în fotografii. Sunt duzine de fotografii cu familia lui Wildman, pe munţi şi în bărci şi pe plaje, la petreceri şi aniversări, la liniile de sosire ale maratoanelor şi triatloanelor; fotografii ale lui cu Ronald Reagan şi la nunta lui Arnold Schwarzenegger. Sunt multe poze cu Wildman şi Rebecca sărutându‑se. Un cadru digital proiectează imagini ale
lui Wildman stând pe o placă de surf alături de Hamilton, la un concert Pearl Jam cu nepotul lui. Uitându‑mă la ele mă izbeşte faptul că, în ciuda tuturor triumfurilor sale de ordin fizic, adevăratul geniu al lui Wildman constă în însuşi sportul vieţii.

„Auzi, ţi‑am arătat Magic Twanger?”, întreabă Wildman brusc.

„Ce?”

„Vino puţin afară.”

Wildman merge către pista de golf cu trei cupe de pe pajişte. Alături de ea este o piramidă de mingi de golf într‑un suport. Dă drumul câtorva pe pământ şi apoi se întinde după o crosă cu un aspect ciudat, sprijinită de un scaun de grădină. O ridică. „Asta e Magic Twanger”, o crosă putter pe care a inventat‑o şi promovat‑o în anii ’90. Are o faţă mare, pătrată, care îi permite unui jucător de golf să imite metoda lui Sam Snead de a lovi printre
picioare, altfel decât dintr‑o poziţie înclinată. Wildman, care juca în jur de 90 de găuri de golf pe zi, a admirat inovaţia, dar regulile jocului au interzis‑o pentru că arăta dizgraţios. Cu Twanger îţi poţi folosi centrul de greutate al corpului, dar picioarele sunt în poziţie reglementară. Ca să facă demonstraţia, Wildman trimite câteva mingi în gaură. Twanger are un design superior, spune el, dar nu a prins niciodată.

În timp ce‑l ascult îmi amintesc un lucru spus de Hamilton: „Don este întotdeauna în prima linie de bătaie. De‑aia n‑are vârstă”. Îi comunic asta lui Wildman, care se gândeşte preţ de‑o secundă. „Unii dintre contemporanii mei întreabă: Când o să te maturizezi?”, spune el. „Sper să n‑o fac niciodată! Fac orice să nu mă maturizez.” Merge spre marginea pistei de golf. „Şi când mi se pare că fac lucruri tipic mature, încep să zic: vai, alunec. Mai bine m‑aş băga la o nouă aventură.” Râde şi se apleacă peste Twanger. Este o lovitură dificilă, în susul pantei şi dintr‑un unghi strâmb, de la o depărtare descurajantă. Mingea ţâşneşte înainte, făcând o buclă spre marginea pistei şi departe de steag. Dar apoi, în ultima secundă posibilă, se întoarce de parcă ar fi fost redirecţionată de o mână invizibilă şi intră în gaură.

Al 75‑lea an al lui Don Wildman

7 februarie 2007 A şaptezeci şi patra aniversare a lui Wildman, Park City, Utah. Şi‑a privit nepoata care participa la proba de snowboard de la Olimpiada pentru Hipoacuzici.
25 februarie – 3 martie Snowboard pe pârtie în Blue River, British Columbia, accesibilă doar cu elicopterul. „Poţi avea propriul elicopter privat care aterizează chiar în faţa vilei tale. În prima zi am coborât cu placa peste 7300 de metri pe verticală.”
15 martie Examen medical. „Raportul spunea că am rezultate incredibile! A fost încurajator.”
18 – 24 martie Snowboard pe pârtie accesibilă doar cu elicopterul în Spurr Volcano, Munţii Tordrillo din Alaska.
Mai Antrenament şi ciclism acasă, în Munţii Santa Monica, cu John McEnroe. „De fiecare dată când urcăm, ajungem să ne luăm la întrecere. E un urcuş de vreo 600 de metri – un chin pe cinste. M‑a întrecut doar o dată. Cred că e în cea mai bună formă din viaţa lui.”
11 – 16 iunie Înapoi în Spurr Volcano, Munţii Tordrillo din Alaska, cu Laird Hamilton, surferul Sonny Miller, Tim Commerford de la Rage Against the Machine şi Tommy Moe.
4 iulie „În fiecare an dau o mare petrecere cu aproximativ 200 de invitaţi la casa mea de pe plajă. Vin toţi care au chef de bâţâială şi remorcăm o barjă mare pentru spectacolul de artificii.”
Început de august Antrenament şi ciclism acasă, în Munţii Santa Monica, cu Chris Chelios şi Hamilton.
21 – 25 august Surfing în Kauai.
9 septembrie Cursă de ciclism montan în Big Bear Lake, California, cu Commerford. „Am căzut de două sau de trei ori la coborâre... Uneori îţi place să ieşi şi să te uiţi dacă mai sunt şi alţi tipi de 75 de ani care te pot bate de nu te vezi. E relaxant.”
8 – 16 octombrie Jocurile Mondiale pentru Vârstnici în St. George, Utah. Început de noiembrie. Antrenament şapte zile pe săptămână, acasă. Ciclism montan trei zile pe săptămână, ciclism de şosea sau surfing cu vâsla patru zile pe săptămână şi, între timp, Circuitul în sala de forţă.
16 – 29 noiembrie Surfing cu vâsla şi ciclism cu Hamilton în Maui.
25 decembrie – 7 ianuarie 2008 Surfing în Golful Hanalei, Kauai, cu cei 11 nepoţi şi trei fii. La întoarcere s‑a oprit în Maui ca să facă surfing cu Hamilton. „Am vâslit pe valuri de 3,5 – 4,5 m în josul coastei.”
26 – 28 ianuarie Snowboard cu Chelios în Snowbird, Utah. Femur rupt.
25 februarie Exerciţii timp de trei ore şi jumătate urmate de terapie fizică.