Dragă Mihaela

Puteam să scriu despre cum tu eşti ce vrem noi să fii. Eugeniei Vodă de la TVR, care te testa cu un fin, dar inutil aer de superioritate, i-ai spus că ţi-ai pierdut dreptul la propria imagine, că te-ai obişnuit să fii a tuturor. Într-o vineri, la 1 noaptea, mi-ai scris că unul din lucrurile care au trecut neobservate în ziua respectivă a fost o partidă de sex la 6 dimineaţa. În aceeaşi zi, Dani a apărut în presă declarând acelaşi lucru. Cum să te cred când spui că ai secrete?!

Puteam scrie despre faptul că eşti un profesionist în televiziune, că ai făcut clipuri pentru Taxi şi Bere Gratis şi că visezi la un film. Dar ar fi părut o încercare de a vorbi despre muncă, în timp ce lumea e ocupată să-ţi caute prin pat. Puteam scrie despre acţiunile de caritate. Am aflat că eşti printre puţinele celebrităţi care ajută cu adevărat – cu bani, cu timp, cu prezenţă –, nu doar îşi asociază numele cu „cauza zilei”. Dar ce rost avea? Cei pe care îi ajuţi, ştiu. Cei care cred că o faci pentru publicitate vor continua să creadă asta.

Lovindu-mă de aceste obstacole, m-am întrebat cum ar fi dacă aş scrie despre o altă Mihaela Rădulescu, una care nu trăieşte cu paparazzi printre tufele de lângă casă. Şi m-am întâlnit cu o Mihaela minunată, puternică şi amuzantă. E client service director la agenţia de publicitate GMP. I s-a părut interesantă ideea pentru că a simţit influenţa ta. Timp de un an a primit mailuri de la oameni care te căutau pe tine. I-a scris o femeie care i-a spus că e tot moldoveancă, tot frumoasă şi vrea să ştie secretul succesului. I-a scris un poliţist din Botoşani, care căuta sponsorizări pentru trupa lui, Poliţistul Rock’n’Roll. I-au scris şi oameni care chiar aveau nevoie de ajutor – ţi-a redirecţionat mesajele lor pe adresa din ELLE, dar i s-au întors. Mi-a spus că v-aţi întâlnit odată la un eveniment organizat de ea, unde tu ai fost MC. Ţi-a dat cartea ei de vizită şi tu ai întrebat-o râzând: „Faci mişto de mine?”. Ţi-a spus că nu, iar tu, graţioasă, ai replicat: „Câtă lume te-a înjurat?”. N-au înjurat-o. Ba mai mult, când sună să rezerve o masă la un restaurant, e mereu una liberă pentru Mihaela Rădulescu.

Nu voiam să scriu un articol în care alţii vorbesc despre tine. Dar după întâlnirea cu Mihaela de la GMP m-am întrebat ce-ar ieşi dacă aş vorbi cu cei din jurul tău – sateliţi voluntari şi involuntari. Am propus asta redacţiei: „Vreau să arăt, anecdotic, influenţa pe care o exercită Mihaela Rădulescu asupra oamenilor care gravitează în jurul ei, mai mult sau mai puţin intenţionat. Scopul e ca cititorul să vadă ce se întâmplă în preajma femeii de care se ciocnesc în consumul lor de media sau în bârfele zilnice”.

Voiam să vorbesc cu reporterii de tabloid care scriu despre tine. Am căutat-o pe Alina Erimia de la Click!, care e şi membră fondatoare a trupei Ecstasy. Mi se părea interesantă vocea unei tinere jurnaliste care adună mondenităţi în timp ce încearcă să intre în această lume. Am întrebat-o cum eşti ca subiect şi mi-a zis: „O persoană originală, imprevizibilă şi, în ultima vreme, aş putea spune chiar rebelă”. Calităţi care, a adăugat ea, te duc mereu pe prima pagină a ziarelor de scandal.

I-am scris şi lui Alice Năstase, care acum conduce revista Tango. Uite un fragment din mesajul ei: „Relaţia noastră a decurs vălurit, probabil ca mai toate relaţiile ei. Mihaela are toane, are etape, are puseuri de iubire şi tăceri nesfârşite, se zice sau se dezice de mine după nişte mecanisme pe care mărturisesc că nu le înţeleg cu adevărat, dar nici n-am încercat prea tare”.

Am mai auzit asta. Şi cu mine ai făcut la fel. Nu răspundeai cu zilele, apoi aruncai trei SMS-uri epistole în zece minute. Cristi Brancu, fugăritorul de vedete de la Antena 2, a scris-o în cartea lui de portrete: Mihaela apare şi dispare după pofta inimii. Nu îl voi cita pe Brancu să justific ce scriu, dar mi-a plăcut efortul lui de a te înţelege. E limpede că a sfârşit precum studenţii de jurnalism monden în faţa cărora te chema ca să fii „desfiinţată”: îndrăgostit.

Revin la Alice: „Mihaela este emblema vremurilor noastre, este personalitatea formată şi conturată după revoluţie, s-a democratizat şi s-a stilat şi s-a emancipat odată cu lumea noastră eliberată de convenţii. A mers odată cu ţara – dacă pot să mă exprim aşa – şi, desigur, a inclus în traseul său profesional toate excesele prin care a trecut şi lumea noastră”.

Cred că are dreptate. Altfel cum naiba ai fi reuşit să rezişti în frunte atâţia ani? Te-ai reinventat mereu, eşti mereu în căutare, mereu copleşitoare. Cum spune genericul de final al Duminicii...?

Moderator, vrăjitor, electromotor, creator, transformator, donator,

inventator, reactor, alimentator, provocator, cultivator, conservator,

multicolor, difuzor, reciclator, nefumător şi  

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar

– poză cu tine –

(om de viitor)

Stai să mă adun puţin. Spuneam că am încercat să bifez din sateliţii tăi. Dar mă temeam că, fără tine în text, cititorul se va simţi trădat. Aşa că m-am autoinvitat să te însoţesc la Iaşi, la premiera piesei în care eşti gazda virtuală a unei emisiuni despre sex. Până la urmă n-ai ajuns, dar am speculat faptul că erai comunicativă şi m-am invitat la Duminica… din 16 noiembrie. Mi-ai scris să mă prezint la 3. „Sub nici un pretext nu te iau la mine-n cabină când mă schimb, mă fardez şi-mi pun masca de divă. Îmi dai un semn când ajungi şi te vor prelua asistentele mele. Pe 1 Mai, fostul Cinema Excelsior, în spatele benzinăriei Agip, la Pţa Chibrit, la parterul blocului, scrie Antena 1.”

M-a surprins mulţimea de oameni care se înghesuiau la intrare. Pe moment uitasem că e o emisiune cu public. Ana, asistenta ta, m-a condus înăuntru. Mi s-a părut amuzant că platoul tău e opus celui în care se face Neatza. Ana m-a cocoloşit, întrebându-mă dacă vreau ceva (şi presându-mă „să scriu de bine”). Erai la cabină, dar aveai deja pregătită masa galbenă pe care am distins un flacon de la Nuxe, o cutie de farduri Bobbi Brown şi o cutiuţă în care nu ştiu ce era. Am văzut sticla de Cola din care bei în pauzele emisiunii. Şi mi-a plăcut foaia pe care scria „masa Mihaelei”, despre care mi-ai zis că fusese pusă în ziua aia „din nevoia de a nu mai avea intruşi la pudra, alunele, cola şi fardurile mele – intruşii nu erau niciodată din echipă, ci dintre invitaţi sau însoţitorii de invitaţi”.

Ai apărut pe la 3 şi 20 şi te-ai dus aţă la măsuţă, unde ţi-au aranjat casca în ureche şi ai schimbat câteva cuvinte cu producătoarea. Te-ai dus în platou şi ai întrebat publicul dacă e în formă. Mai erau câteva minute înainte să intri în direct, dar păreai relaxată, deşi erai răcită cobză. Ai avut timp de nişte poze pentru Gazeta Sporturilor, care promova noul DVD cu Hagi. Apoi ţi-ai pus mâna la ochi să acoperi reflectoarele şi ai întrebat: „Cristian e aici? Cristian de la Esquire, eşti aici?”. Ţi-am făcut cu mâna şi mi-ai răspuns.

Emisiunea a început cu Marina Voica. Ştii că una dintre balerine, venind din culise spre platou, s-a apucat să bată din palme? „Este!”, a exclamat. De parcă ştia că platoul poate fi un peştişor de aur pentru o carieră. La asta mă şi gândeam pe drum într-acolo – oare simplul fapt că un om stă lângă tine îi propulsează cariera? Îl face mai cunoscut? Îl ajută să vândă mai bine? E bună ştampila Rădulescu? Apoi mi-ai făcut-o mie. Pe la mijlocul emisiunii, ai anunţat în direct că sunt acolo, un spion care te urmăreşte de la distanţă. Când am văzut înregistrarea am observat că a fost şi un cadru de câteva secunde cu mine. M-a văzut vărul meu care, după ce şi-a revenit din şoc („Ce făceai mă la televizor?!”), mi-a zis că arătam OK.

Te-am spionat din primele minute, când ţi-ai tras rochia în jos de câteva ori şi ai aranjat-o peste sâni, întâi peste dreptul, apoi peste stângul. Nu ştiu nici acum s-o descriu. N-am reuşit să aflu nici ce marcă era. Era neagră, cu bustiera gri, care se termina cu o linie fină de dantelă peste sâni. Aveai un potpuriu de brăţări la mâna stângă şi părul ondulat uşor spre vârfuri. Ochii – ţi i-ai descris singură odată: „verde murdar ca Dunărea”. Erai superbă. M-am uitat la sâni şi am încercat să ghicesc şi forma fundului. Dar m-am oprit la gambe. Ridicate de tocurile cui, păreau nişte fructe cu coajă fină.

Ştiu că eşti mândră de corpul tău. Mă întreb dacă insistenţa ta pe ideea că femeile trebuie să fie sexy nu se adaugă la presiunea nefericită dintr-o societate ca a noastră, unde dacă nu sunt „bune”, nu sunt „bune de nimic”. Discuţia asta poate e mai potrivită pentru o revistă unde nu apari în imagini care sugerează „sex”. Apropo de imagini care sugerează „sex” – interesantă ideea campaniei anti-fumat. Îmi spui să fac sex în loc să fumez. Dar sex înseamnă sex cu tine. Pe postere eşti tu, nu doar ideea de femeie cu care faci sex în loc să tragi o pipă. Îmi pari chiar sfidătoare în acele reclame: Tu, doamnă, domnişoară, poţi să fii ca mine? Dar tu, domnule, poţi vreodată să ai aşa ceva?

Pari furioasă în ultima vreme. La Duminica... la care am asistat aveai un ton obişnuit. Telespectatorii erau complicii tăi împotriva bârfitorilor. Dar mă uit la Duminica... imediat următoare şi mă înfior. Ai pornit de la o discuţie cu Carmen Trandafir despre telespectatorul care te-a muştruluit că la vârsta ta porţi fuste scurte. L-ai muştruluit pentru ipocrizie, apoi te-ai aprins. Ai privit drept în cameră şi ai vorbit cu telespectatorii: „Îmi scria cineva că «sunteţi aşa de grasă la televizor şi că ăia în revistă vă ajustează talia». Eh, găsiţi voi o revistă în România, care vreţi voi, că doar nu pot să-i plătesc pe toţi cum vă duce pe voi capul – ăia care sunteţi mai imbecili – găsiţi voi o revistă care să vă povestească cum m-au decupat ei pe mine să am talie şi cum de fapt în realitate n-am, sau mai ştiu eu ce tâmpenii. Reveniţi-vă, fraţilor! Astea-s subiecte? Astea sunt subiecte? Când ţara arde? Când criza se apropie? Când mulţi dintre noi au nevoie de ajutor?”.

Le-ai mai spus că bârfele despre vârstă sunt cel mai mare semn de prostie: „Hai să fim serioşi. Criteriile sunt altele. Strălucirea din ochii unui om, valoarea lui... Despre poveştile astea vreau să vorbim. Voi aveţi astfel de poveşti în viaţă, stimaţi detractori şi mâncători de ra... t? Aveţi poveşti din astea?”. Apoi te-ai întors către Carmen Trandafir. „Oare vreunul dintre ei are strălucirea asta de fericire, de bine? C-o iubeşte bărbatul? Că are un copil minunat? Că a scos un album nou? Că are succes? Că-i e bine în viaţă? Nu poţi să fii fericit şi să vorbeşti prostii.”

I-ai spus unei părţi din publicul tău că sunt imbecili şi mănâncă rahat. Nişte frustraţi care n-au altceva de făcut decât să te lovească pentru că eşti fericită. Unde era Mihaela care-şi accepta fanii şi detractorii deopotrivă? Crezi că merită să te războieşti cu lumea ca s-o convingi să fie fericită pentru fericirea ta? Nu suntem în stare nici să acceptăm fericirea altuia, darămite s-o îmbrăţişăm. Iar tu, care ştii asta mai bine decât noi, chiar tu încerci să duci acest război? Dar am deraiat. Îţi povesteam cum a fost la emisiune. A fost ediţia în care ai vorbit despre proiectul tău cu fetele cameraman. Chiar ai invitat patru fete să stea la cameră (ajutate de băieţi), iritând ocazional regia, care nu primea cadrele dorite. După emisiune, le-ai dus la cabină şi le-ai ţinut micul speech despre cum vrei să faci ceva nou şi spectaculos („Vreau să fiţi atât de bune încât să n-am nici o problemă să merg cu voi la o filmare. Dar trebuie să-mi ştiţi camera. Să-mi ştiţi butoane”). Te priveau magnetizate, copleşite de posibilitatea că le poţi ajuta să intre în televiziune. Mi-am zis că trebuie să vorbesc cu una dintre ele şi cu Ionuţ Docan, operatorul care le antrenează. Am fost la Ionuţ acasă într-o seară şi mi-a povestit pe nerăsuflate câte filmări mişto a făcut pentru tine. Mi-a spus că eşti o raritate – lucrează de patru ani ca operator şi a văzut destule vedete care habar n-au cine sunt oamenii din echipa lor. Tu îi ştii. Vorbeşti cu toţi şi îi răsfeţi. Şi-a amintit de o emisiune la mare pentru care operatorii ajunseseră cu o seară mai devreme. Lejereau când l-ai sunat pe Ionuţ şi te-ai prezentat: Mihaela Rădulescu. N-a recunoscut numărul şi ţi-a închis. Ai sunat din nou, râzând, şi i-ai spus că e chiar şefa, care vrea să-i scoată pe toţi la masă. A intrat în pământ de ruşine. Mi-a povestit şi cum a trebuit să se mute de pe o zi pe alta şi, neavând bani de avans, a apelat la tine. I-ai dat şi n-ai mai vrut să-i iei înapoi. I-ai spus să te scoată la o cafea când iese la pensie.

Am fost la o cafea şi cu Corina Humă, una dintre cameramanele aspirante. Avea un debit de invidiat – nu cred că am reuşit să strecor vreo întrebare. Mi-a spus că a plecat în seara aia de la emisiune convinsă că poate face orice. Ardea să deschidă o carte şi să se pună pe învăţat imagine. Mi-a povestit că îi e ruşine să spună la interviurile de angajare că face ocazional şi modelling, că o ia lumea de proastă din cauza asta şi că e „tare” că o femeie vrea să le ajute pe altele să fie luate în serios şi din alte motive, nu doar pentru cum arată. Şi i s-a părut „atât de tare” că ai chemat-o lângă tine în platou în ultimele secunde de emisie.

Iar Carmen Voinea, asistenta şi prietena ta de ani de zile, m-a cucerit. E o slăbiciune să recunoşti asta ca jurnalist, dar trebuie s-o fac. Carmen e fantastică. A venit după ce începuseşi emisiunea, un tăvălug de energie, cu hands free-ul de la iPhone în urechi şi pachetul de Kent în mână. S-a aşezat lângă mine şi am început să vorbim despre craniile de pe cravata şi pălăria solistului trupei de la Duminica.... M-a luat de mână şi m-a dus în regie să-mi arate oamenii care îngrijesc de transmisie. Când erai în direct cu Ţăndărică şi ai făcut aluzie la legendele despre el, mi-a şoptit chicotind în ureche: „Legenda e că o are mare”. S-o fi văzut cât era de preocupată când ai întrebat, în direct, la ce concert ai fost la Amsterdam: „După cine moare Rădulescu dintre cântăreţele de afară? Hai să vă văd. Ce ştiţi voi despre şefa voastră? Astea care vă daţi prietene, că ştiţi tot despre mine... Care e cântăreaţa mea preferată? Carmen, prietena mea cea mai bună? Ana?”

„Madonna?”, ţi-a strigat.

„Te bat”, i-ai spus. „Carmen e prietena mea de 15 ani şi cică mie îmi place Madonna.” (Era Katie Melua.)

După emisiune m-a dus acasă cu maşina, muzica de pian bubuind din boxe – cura ei de relaxare în trafic. Mi-a spus că ai inspirat-o să reducă din Kent-urile pe care le pufăia nemilos. N-o întrebasem nimic: e o povestitoare înnăscută. Mi-a spus că a slăbit 23 de kg în şapte luni. Mai are 12. Peste câteva zile ne-am întâlnit la o cafea. Mi-a spus că eşti ca o locomotivă – îi tragi pe toţi după tine, nebuneşte. Orice nouă pasiune vrei s-o transmiţi tuturor: de la grădinărit la făcut copii, de la fotografie la Enduro. Mi-a povestit cum v-aţi apropiat, în anul în care ea şi-a pierdut pe rând tatăl, mama şi apoi iubitul, îngropat în ziua în care fusese plănuită nunta. „Mihaela n-a dat bir cu fugiţii”, mi-a spus. „Când ai un prieten şi ăla merge din necaz în necaz, te cam plictiseşti, ştii? Sau te sperii. Sau îţi e greu să fii alături de el pentru că nu ştii cum să procedezi. Mihaela nu s-a speriat. Mi-a zis: «Nu-i nimic, de acum eu sunt familia ta. Tu n-ai soră, fraţi. Sunt eu sora ta. Mama mea devine mama ta. Taică-meu, taică-tu. Bunică-mea, bunică-ta. Frate-miu, frate-tu». Şi s-a ţinut de promisiune.”

La un moment dat, am închis reportofonul. O crispa. Nici acum nu înţelege cum poţi rezista asaltului media. Îi e greu să te vadă prin ziare şi continuă să te apere în faţa vecinilor de bloc. Mai ales când cineva spune că eşti falsă. Mihaela e sinceră, sinceră. Nu ascunde lucruri, pentru că i se pare natural să le spună „Eu sunt foarte realistă, bine ancorată în realitate”, mi-a zis. „Mihaela e o boemă, o visătoare. E naivă. Încă are senzaţia că lumea e corectă.”

Mi-aş dori să asculţi o anumită bucată din conversaţie. Am întrebat- o dacă te-a ajutat vreodată să treci printr-un moment greu, aşa cum ai făcut tu. A vorbit. S-a oprit. S-a gândit. S-a întrebat. Făcea pauze de 10 secunde. „Mihaela nu cere niciodată ajutorul”, mi-a spus într-un final. „Mihaela nici măcar nu vorbeşte despre problemele ei. Eu le simt. N-avem genul ăla de raport în care ea vine şi spune: «Ajută-mă, am momentul ăsta greu». Cred că lucrurile merg la fel de firesc şi pe planul ăsta. D-asta nici nu ştiu să-ţi spun.”

Aşa, în scris, decupat din context, pare că evită întrebarea. Dar s-o fi văzut atunci, cu ochii ei atenţi şi zglobii, încercând să găsească un răspuns, nu atât pentru mine, cât pentru ea. „Eu ştiu sigur că o să mor lângă ea”, mi-a mai zis. „Nici nu-mi fac gânduri să mă duc în altă parte, să trăiesc departe de ea personal sau profesional. Eu ştiu că-i locul meu acolo. Cred că ajutorul meu pentru ea a fost faptul că şi eu am fost o constantă în viaţa ei.” Ne-am despărţit cu întrebarea asta: Te-a ajutat? Şi încă una. Ce ai vrut să spui în carte, când ai scris că e „singura prelungire a neputinţelor mele. La ea însă, au rezolvare, cumva...”?

Mă apropii de final. Am pornit de la imposibilitatea de a scrie despre tine şi greutatea de a accepta asta. Cred că am renunţat să încerc să te înţeleg când am realizat că nu e treaba mea. Trebuia să mergem la Braşov, la Hospice „Casa Speranţei”, şi mi-ai dat mesaj că nu se mai merge. Am întrebat de ce. Răspunsul tău, pe care am să-l redau mai jos, m-a făcut să vreau să mă opresc de tot din căutări. Momentul ăsta din viaţa ta îţi aparţine. Sigur vei spune odată povestea lui – ne-ai obişnuit să fim părtaşi la intimitatea ta –, dar fă-o când vei simţi tu nevoia.

„Oricât aş fi de iscusită la minciuni, îţi voi spune adevărul – nu mai mergem cu tine, vrem să avem o zi doar a noastră, că ni se întâmplă din ce în ce mai rar... Dani munceşte dimineaţa, se scoală la 6 în fiecare zi, eu muncesc până seara, când ajung acasă el deja doarme şi mai apucăm doar nişte minute dimineaţa... E singura noastră ocazie din perioada asta plină de filmări de Crăciun, Revelion, ediţii speciale etc... Iartă-ne, suntem din ăia care ne iubim şi până ne trece, mai zăbovim în starea asta...”

Ţi-am rămas dator cu ceva. Mi-ai scris după emisiune: „Mi-ar plăcea să am răbdarea ta de azi. Şi aş da zile de la mineeeee, ca să aflu ce scriai în carnetul acela. Sper că stai prost cu nervii şi doar desenai linii drepte intercalate cu punctuletze şi romburi:)”. Uite fragmente – needitate – din ce am scris în seara aia, amintirile celor 15 minute petrecute cu tine în timp ce te pregăteai să pleci. Te schimbaseşi de rochie şi ai apărut în hol într-o pereche de blugi lălâi, o bluză kaki mulată, peste care atârna un tricou kaki cu The Who, la fel de lălâu.

Intrăm în cabină, care e o cameră frumos aranjată. În dreapta are un cuier cu rochii şi alte haine. Lângă el sunt vreo 5-6 perechi de pantofi, majoritatea nişte papuci cu toc cui sănătos de înalt. Apoi patru oglinzi de diferite forme deasupra cărora sunt fotografii făcute de Mihaela – cea din stânga, care îi place mult, e cu un moş din Periprava care citeşte. A fost pescar şi s-a pensionat. Când Mihaela a fost acolo prima dată, n-a recunoscut-o nimeni. Oamenii ăia nu prind decât TVR-ul şi atunci n-aveau de unde s-o ştie. O femeie de la un chioşc s-a uitat la ea cu sictir. Întâi nu i-a căzut bine, apoi s-a apucat să-şi facă vacanţele acolo. Mai are un autoportret cu ea, o fotografie superbă în alb-negru. (...) În dreapta canapelei e un soi de noptieră pe care sunt o carte de Chris Simion şi Portretul lui Dorian Gray. Deasupra canapelei e un colaj făcut de Andreea Esca, pentru casa de la mare a Mihaelei, care nu există. I-a spus că vrea să-şi facă o casă la mare şi că nu vrea ca toată lumea, alb, bleu şi nişte scoici. Că vrea să pornească de la galben. Şi atunci Esca i-a făcut un colaj, pe o pânză albă, cu un cap mare şi galben, lângă care e – decupat dintr-o revistă – un semn de întrebare. (...) În dreapta, spre uşă, are o bibliotecă albă; pe un raft e una din pozele ei preferate cu ea şi cu Ayan, una în care faţa ei e aproape sufocată de cârlionţii lui.

Sper să nu fi greşit ceva. Am mai descris şi plăcerea ta secretă:

La un moment dat deschide dulapul negru din colţul din stânga şi scoate, îmbrăţişând, un borcan mare de Nutella, obsesia ei. Îi spun că îmi place Nutella, dar că îmi e frică de borcanul mare. Spune că şi ei şi mă asigură că nu are unul şi acasă. Numai în camera de la Excelsior, unde ajunge doar de vreo două ori pe săptămână şi unde îşi permite să mănânce o delicatesă – grisine subţiri cu Nutella, o combinaţie de puţin sărat cu mult dulce şi cu beneficiul crănţănitului pe care îl aduc grisinele.

Nu ne-am mai văzut de atunci. Să nu-mi iei în nume de rău neputinţa de a scrie altceva decât această scrisoare. N-am putut. Aşa cum n-am putut să-ţi ignor dorinţa din acel mesaj pe care mi l-ai trimis înainte să plec la Londra. Să ştii că încă am în sertar acea „căciulă cool, neagră”.