Sau mic tratat despre Mirela Zeţa de la Mondenii, despre primele impresii, despre încercarea de a le nuanţa şi despre cum minţi şi te minţi cu frânturile de informaţie pe care le-ai strâns.
Totul a început cu sânii Mirelei Zeţa.
Perechea aceea a fost prima mea impresie şi prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neaşteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvenţă – să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greşită a unui diagnostic. Întâi ţi se spune că e negativ, apoi ţi se explică că negativ e bine. Nonşalanţa cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârşitoare. Contextul îţi perverteşte pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei şi te sileşte să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o preţioasă alonjă critică: înţeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea uşii de către agentul tulburător al liniştii creative, în acest caz personajul lui Vizante care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după un duş fi erbinte.
E tentant să spun că pentru ei venisem când am cunoscut-o pe Mirela în carne şi oase, într-o zi caniculară de iulie, pe o stradă din centrul vechi al Bucureştiului. N-a fost aşa. (OK, recunosc, am aruncat o privire, cât să verifi c că erau acolo – cuibăriţi în decolteul rochiei albe văluroase.)
Venisem pentru că de la filmul lui Nae Caranfi l încoace i s-au întâmplat multe lucruri actriţei de 27 de ani, cel mai important fiind succesul fulminant al emisiunii Mondenii la Prima TV, poate cel mai pe val produs TV al momentului (sezonul 7 începe toamna asta). Acolo s-a născut „Mirela de la televizor”, de mii de ori mai cunoscută decât „Mirela din film” şi de zeci de mii de ori mai cunoscută decât „Mirela din teatru”.
Venisem pentru Mirela din spatele tuturor acestor Mirele, una pe care-o bănuiam exponenţial mai vie decât cea desprinsă din interviurile din presă unde, constant, dădea răspunsuri suspect de anoste.
Pe ea vroiam s-o găsesc.
Nu-mi place să scriu despre persoane cunoscute pentru că mă simt ca un bărbat disperat, gata să ducă orice acasă. Mereu trebuie să mă rog de cineva – de obicei un PR zelos – să mă bage în seamă, să-i explic ce şi cum vreau, să ascult „regulile de utilizare” ale vedetei. De exemplu, PR-ul cu care am interacţionat ca să ajungem la Mirela părea că face tot posibilul să prevină o întâlnire, hotărâtă să păstreze linia răspunsurilor date de actriţă în scris. Poate de-asta, când m-am văzut faţă în faţă cu Mirela, am simţit nevoia prostească să-i mulţumesc. Bănuiam că n-a avut de-a face cu blocada, dar nu m-am putut abţine. M-a privit curioasă, părând să spună: dar de ce nu m-aş fi întâlnit cu tine?!
Îi era foame, aşa că am pornit spre Violeta’s Vintage Kitchen, un restaurant cochet de pe-o străduţă din spatele Teatrului Naţional, unde proprietara e şi bucătar. Mirela era reţinută, chiar monosilabică. Eu eram intimidat. Pe lângă senzaţia de inferioritate în care mă pusese ploaia de mulţumiri, mai era şi realitatea plimbării prin centrul Bucureştiului cu o brunetă fermecătoare, cu o postură dreaptă ca la defi lare şi o aciditate care îţi poate arde găuri în suflet cât ai clipi. Ca să-i câştig încrederea am adus vorba de apariţia ei şi a lui Mihai Bendeac la o emisiune TV cu Ion Cristoiu în care l-au făcut pe acesta, involuntar, să pară mai uncool decât coafura Monicăi Iacob-Ridzi. Cristoiu a întrebat-o animat cum poate ea, o brunetă, s-o joace pe Elena Udrea, care e mai bălaie decât Nică (Răspuns: cu perucă). Cerşisem un zâmbet, dar Mirela a luat remarca mea ca atare: o bucată de informaţie de care n-avea trebuinţă. Dintr-una în alta, mi-a spus că una dintre cele mai tâmpite întrebări care i se pun e „cum te vezi în zece ani?” Nu cred că se regăsea pe lista mea, dar nemulţumirea ei faţă de întrebările jurnaliştilor m-a intimidat şi mai mult.
După ce am comandat, ne-am aşezat pe terasă şi, ca un şcolar fâstâcit, am încercat să-i explic că e important să te chinui să redai corect un om când scrii despre el. „Nu te chinui”, mi-a spus. „Oamenii nu se deschid la prima întâlnire.” Abia mai târziu, când am transcris discuţia, am înţeles că ăsta fusese un avertisment.
Mă bântuia în continuare ceea ce spusese despre întrebarea tâmpită şi mi-am amintit de răspunsurile ei corecte, ca o înşiruire de sticle de lapte pe raft la alimentară: fire practică, găteşte, grădinăreşte, nu are preferinţe între teatru, film şi televiziune, se bucură că la Mondenii joacă alături de colegii ei de şcoală, îi place să călătorească prin lume, îl apreciază pe Laurenţiu Cazan.
I-am spus că mi se par prea „cuminţi” – un cuvânt laş, dar n-am găsit altul pe moment. A spus aşa: „Poate erau cuminţi, într-adevăr. În multe interviuri am glumit destul de mult pentru că îmi permiteau întrebările. Cum te vezi tu în zece ani? Mie nu-mi place să dau verdicte de genul ăsta. Evident că orice om se gândeşte cum să-şi facă meseria... Iar pe plan personal nu intrăm în detalii pentru că nu vreau şi... Am mai explicat chestia asta. Mă văd cu prietenii, văd filme, glumesc, râd, fac prostii. Sunt un om ca toţi oamenii”.
E o diferenţă între momentul bolnăvicios şi necesar de modestie pe care îl practică unele persoane cunoscute – vai, dar eu nu sunt o vedetă! – şi vehemenţa uşor stângace a Mirelei. Spun stângace pentru că ştie că publicul o recunoaşte (odată, în avion, o femeie a arătat încântată cu degetul spre ea şi a exclamat: „Nu?”) şi ştie că ar fi penibil să insiste că nu e un soi de vedetă. şi atunci, probabil neavând alte arme, joacă rolul de antivedetă şi transformă paginile de revistă în hârtie de învelit peşte: nu numai că nu dă nimic din casă, dar refuză să emită orice fel de judecată. Exemplu:
„E ca şi cum te-aş întreba eu acum: dar ţie ce-ţi place, roşul sau albastrul”, îmi spune. „Păi amândouă sunt frumoase. Depinde la ce. La o cămaşă, la ce?”
„Adică dacă eu te-aş întreba dacă-ţi place roşul sau albastrul tu mi-ai spune că amândouă sunt frumoase?”
„Da. Depinde unde, cum şi în ce fel.”
„Dar instinctiv nu-ţi vine să spui ceva? Că mie mi-a venit să spun albastru...”
„Nu.”
Nişte prime impresii despre această Mirela din spatele celorlalte Mirele. În primul rând, cuminţenia din interviurile pe care le citisem era reală. În al doilea rând, cuminţenia asta ameninţa să stoarcă orice urmă de viaţă dintr-un articol care, având în vedere rubrica, ar fi fost indicat să fi e dacă nu sexy, măcar amuzant. În al treilea rând... Ah, la naiba în puii mei – roşu sau albastru?!
„Mirela nu are preferinţe sau nu vrea să le spună?”
„Evident că am şi eu principiile mele şi că am fost educată într-un stil. Dar nu poţi să etichetezi un om pur şi simplu. El se modifi că, trăieşte. Uite, te întâlnesc pe tine acum. Sunt altfel, raţionez altfel; e alt om, el se aşteaptă la nişte lucruri, eu nu ştiu la ce se aşteaptă. Nu poţi să pui o etichetă şi să întrebi: Tu eşti pasională? Păi sunt şi pasională, dar depinde în ce context. Tu cum eşti? Zi ceva despre tine.”
Aici virează într-o voce înţepată: „Da, sunt ambiţioasă, vreau să schimb lumea şi vreau pace pe Pământ”. Apoi face o scurtă pauză: „E absurd. E o tâmpenie. şi nu înţeleg de ce când explic lucrurile astea sunt percepută ca un fel de nebună”.
Nebună, nu. Dar, ce-i drept, derutantă. Tot ce-am făcut a fost să întreb de ce nu vorbeşte despre ea. (Şi dacă îi place roşul sau albastrul, o întrebare care nici măcar nu fusese ideea mea.) Poate că în mod normal aş fi insistat. Dar am simţit că, pe lângă refuzul ei de-a se prinde în dansul dintre jurnalist şi vedetă, o mai deranja ceva – altceva decât alegerea unei culori. Mă simţeam ca o hienă înconjurând o pradă care până acum câteva minute părea un vânător. Am renunţat la planurile mele şi am lăsat discuţia să hoinărească. Pe-alocuri a ajuns să sune ca un banc abstract:
„Ai adus?”
„Am adus.”
„Cât?”
„Cinci.”
„Ce cinci?”
„Ce cât?”
Începusem să-mi pun speranţele în grupul de liceeni cu care urma să ne întâlnim. În săptămâna aia predam la o şcoală de vară la Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) şi mă gândisem că ar fi o scenă interesantă în articol dacă aş invita-o pe Mirela să le vorbească într-o vizită surpriză. Poate lor le va răspunde mai aplicat.
„Te-am prins într-o perioadă cu multe întrebări?”, i-am spus, pescuind în gol după o explicaţie pentru pendularea ei între melancolie şi maliţiozitate.
„O, da! Cel mai greu e să iei decizii.”
„Dar nu-ţi place sentimentul?”
„Îmi place sentimentul în momentul când am ales şi totul se dovedeşte a fi în regulă. Atunci e foarte uşor.”
„Acum eşti în faţa unor alegeri sau îţi revii?”
„Sunt...” Se opreşte, de parcă simte că a mers prea departe.
„Da, sunt în faţa lor. Da, cu siguranţă.”
Bineînţeles că nu mi-a spus despre ce alegeri e vorba. Am ales să cred că era vorba de bărbaţi – asta pentru că mi-a spus că nu, nu se mărită.
Nu pot să închei povestea mesei de prânz – pe care a insistat s-o plătească – fără să spun de noroc. Vorbeam despre plecat sau rămas în ţară când, brusc, între noi apare un puf zburător.
„Mă scuzi, dar e un noroc”, îmi spune.
„Te rog.”
Îl înhaţă, mă priveşte şi apoi duce mâna către decolteu. Privirea mea goneşte de la cot spre încheietură şi până pe vârful buricelor degetelor, care alunecă şi ascund norocul între sâni.
„Pot să te întreb ce ţi-ai dorit?”
Râde. Râde superb, larg, cu toată gura.
„Nu, că dacă-ţi spun nu se mai îndeplineşte.”
În drum spre întâlnirea cu liceenii părea că se relaxează şi, pentru prima oară, m-am întrebat dacă n-am agresat-o punând reportofonul pe masă. În dreptul parcului Cişmigiu am trecut pe lângă o adunare de taximetrişti în grevă. Au zărit-o, au ezitat câteva secunde, apoi au cedat în faţa nevoii testosteronale de a-şi manifesta sonor aprobarea. Şi-au încordat trompetele din plastic roşu făcut cornet şi au fl uierat cât i-au ţinut plămânii. Pentru mine a fost dovada că o ştie lumea. Pentru Mirela a fost doar mitocănie. „Asta e de la decolteu, nu de la faptul că apar la televizor.”
În sala de şedinţe de la CJI, aliniaţi la două rânduri de mese, au întâmpinat-o 20 de liceeni (dintre care doar doi băieţi) uimiţi. Au recunoscut-o instantaneu pe „Mirela de la televizor”, tipa care o face pe Andreea Marin, pe Elena Udrea, pe Simona Pătruleasa. Dar o întâlnire cu Mirela în carne şi oase, după cum bănuiţi, a fost altă poveste. După câteva zile, i-am rugat să-mi scrie ce-au crezut despre ea:
• M-am gândit că o să râdem mult, că o să fi e aceeaşi persoană pe care o vedeam la Mondenii. Dar nu. Am rămas plăcut surprinsă de o Mirela atât de serioasă.
• M-a frapat simplitatea actriţei, dezinvoltura cu care ne vorbea, şi cât de prietenoasă a fost când i-am cerut autografe şi poze.
• Am rămas impresionată de cât de frumoasă este. Trăiam cu impresia că toate „vedetele” sunt de fapt prea corectate şi extra-machiate la TV.
• Mi s-a părut puţin superioară, pentru că atunci când s-a aşezat pe scaun a cerut cu un ton de comandă un pahar cu apă. Apoi a început discuţia cu noi (care în mare parte a fost un monolog), pe care a ştiut să o direcţioneze cum a dorit, profi tând de naivitatea noastră.
• La început aveam privirea aţintită pe o şuviţă din părul ei, care nu voia să stea la locul său şi îi venea pe frunte. Mă gândeam că şi mie mi se întâmplă de atâtea ori lucrul acesta, în timp ce persoanele care apar la televizor sunt mereu puse la punct.
• Îmi plăcea cum zâmbeşte şi cred că ar fi drăguţ să scrii despre asta. Adică, despre zâmbetul ei, nu al vreunui personaj pe care îl interpretează.
Fiecare a văzut ce-a vrut, fi ecare a mers acasă cu propriul set de prime impresii. Nu mai întâlnisem aşa o diversitate de păreri de la o discuţie în familie despre Mircea Badea.
Abia când am ieşit am sesizat şi eu emoţiile pe care adolescentele i le intuiseră de la bun început. Cum ne-am aşezat pe o bancă, s-a năpustit asupra pachetului de ţigări şi a sudat nemilos vreo trei în timp ce-a turuit ca o fetişcană care tocmai a scăpat de examenul de licenţă şi acum se descarcă prin toţi porii: despre emoţii; despre teatru, cu o pasiune pe care oricât ar încerca n-o poate genera când vorbeşte despre fi lm sau TV; despre cât de mult şi-a iubit bunica; despre cum uneori în avion îşi imaginează că se va prăbuşi – uneori moare, alteori e unicul supravieţuitor; despre Meet Joe Black (Întâlnire cu Joe Black), pe care l-a văzut de vreo 14 ori şi în care pe lângă Anthony Hopkins – pe care-l iubeşte –, e şi Brad Pitt jucând Moartea într-o manieră irezistibilă; despre comedia lui Eddie Izzard, englezul în travesti ale cărui subtilitate şi ruperi de ritm o amuză şi din care recită imediat câteva replici: „Ciao!”, „Do you have a flag?”. (Caută-le pe YouTube. Rupere.)
Am rămas trăznit. Turna informaţii cu găleata, de parcă emoţiile întâlnirii cu liceenii îi fi suraseră armura. La restaurant îmi spusese că îşi dă timp să cunoască un om şi că până o face e temătoare. Îmi spusese chiar că întâlnirile ţin de „o artă a comunicării”, pe care n-o stăpâneşte. N-o prea crezusem atunci, dar pe bancă devenise într-adevăr altcineva. Şi zâmbea zâmbetul ăla al ei, uneori lăsând puţin capul în jos, aproape ruşinată de buna ei dispoziţie.
Apoi am luat un taxi spre Teatrul Metropolis, la repetiţiile pentru o comedie bulevardieră ce urma să aibă avanpremiera în trei zile. Era în continuare sub acea vrajă inexplicabilă: deschisă, abordabilă, îndrăznesc să spun vulnerabilă. Îşi întindea bărbia alungită de-a lungul geamului şi se zgâia lacom la clădirile vechi, bombănind ca pentru ea despre soarta lor. Apoi s-a apucat să povestească de ora de desen abstract din generală, când profesoara a fost nemulţumită de lucrarea ei – o electrocardiogramă care se ondula de la stânga la dreapta şi se oprea, sugestiv, într-o uşă. Apoi despre lucrarea de control din clasa a doua care avea lipită pe ea imaginea unei răţuşte. Copiii trebuiau să scrie cum se numeşte pasărea, să despartă cuvântul în silabe şi apoi să-l folosească într-o propoziţie. Mirela a scris răţuşcă, ră-ţuş-că şi apoi „Răţuşca are gâtulung”. Pentru „gâtulung” a primit nouă.
Mi-aş fi dorit să nu mai coborâm. Era echivalentul journalistic al unei prime întâlniri, când soseşte momentul în care băiatul trebuie să pupe fata. Jocurile de putere încetaseră, răspunsurile corecte dispăruseră, iar Mirela – inconştient sau nu – părea că va împărtăşi ceva.
Nici vorbă. Singurul lucru pe care mi l-a împărtăşit când am ajuns la teatru e că vrea să-şi ia de mâncare. Am intrat într-un magazin din apropiere, de unde, după ce s-a învârtit puţin, şi-a luat salam vidat, pâine feliată, o cutie de rulouri vegetale cu soia şi cremă (nu mai mâncase şi era curioasă), apă, o periuţă şi o pastă de dinţi. Când s-a ghemuit să aleagă pasta am văzut că scormoneşte după ceva anume. Mi-a explicat că nu vrea nici Colgate, nici Blend-a-med: vrea să poată alege altceva. A dibuit până la urmă un tub de Parodontax, pe care l-a pescuit mulţumită.
Pe când am intrat în teatru, vraja se fâsâise. Mirela cea monosilabică o suprimase pe Mirela cea volubilă. Nici n-a catadicsit să mă prezinte, limitându-se la un „e cu mine”.
Acum, la rece, am acceptat că acele minute de pe bancă şi din taxi au fost singurele care au spart tiparul. Poate că informaţiile pe care le iei cu tine după o primă întâlnire nu sunt întotdeauna corecte, sau au nevoie de completări, sau se dovedesc ulterior a fi complet greşite; dar în acel moment trecător şi subiectiv, ele sunt adevărate.
Să derulăm puţin înainte. Am plecat de la acea primă întâlnire convins că vom putea reface vraja. Că-mi va povesti ce o amuză; ce înseamnă comedia; cum e să ştii că fiecare om pe care-l întâlneşti se aşteaptă să-i rânjeşti „şoc” ca Pătruleasa, să te mâţâi îmbufnată ca Udrea şi să te scuturi sexy-horror ca una dintre surorile Indiggo; că-mi va oferi anecdote peste anecdote care să ilustreze filozofia ei actoricească şi naiba mai ştie ce chestii pretenţioase vroiam să aflu.
Ce nu ştiam e că ea pusese punct relaţiei noastre când ne-am despărţit în faţa teatrului.
O vreme am crezut că mi-a dat papucii prin dublul refuz de la şedinţa foto, care a avut loc două săptămâni mai târziu. Întâi a fost momentul din lift – eram eu, ea şi PR-ul pe post de gardă de corp – când Mirela ne-a spus că după şedinţa foto o aşteaptă Andreea (Gramoşteanu, colega ei de la Mondenii şi cea mai bună prietenă) cu ceva bun acasă. Am privit-o curios. „Nu, nu te invit”, mi-a retezat-o preventiv. Al doilea moment a fost la plecare, când le-am urmat pe hol şi am întrebat-o pe Mirela când ne mai putem vedea. PR-ul a propus s-o caut mai bine pe ea. Am refuzat şi m-am uitat la Mirela, care mi-a răspuns că n-are timp, că nu ştie când, că să vin la un spectacol pe care-l susţine cu Andreea pe terasa Teatrului Naţional. Poate vorbim acolo.
M-am dus la spectacol şi acolo mi-am dat seama de două lucruri. Mirela se deschide când e pe scândura scenei. Acolo te primeşte oricând. Acolo vrea să ai aşteptări de la ea. Acolo îi pasă de ce crezi despre ea. Piesa, Adio, Carmen, era o comedie în care Mirela juca ţinând în mână o mitralieră, când autoritară, când blândă şi iubicioasă. În momentele de blândeţe, personajul se arunca la picioarele amantului şi torcea un „Rrrrrrrrrrrr” adolescentin şi gutural, la fel de surprinzător ca acel „Iuhuu” – déjà consacrat – de la Mondenii. O rupere atât de irezistibilă, încât te tăvăleşti pe jos de râs.
Tot acolo mi-am dat seama că totul se încheiase odată cu prima noastră întâlnire, cu săptămâni în urmă. Jurnalistul devenise un pândaci nesuferit. N-am căutat-o după spectacol, dar i-am scris a doua zi de dimineaţă, într-o ultimă încercare:
EU: Ştiu că nu îţi place să intri în detalii prea personale, dar nu mă lăsa să scriu un text pentru o revistă de bărbaţi fără 2-3 chestii care să le satisfacă imaginaţia. Poate îmi spui în ce dormi îmbrăcată, care e cel mai aiurea/ciudat lucru pe care l-ai auzit de la un bărbat, dacă ai vreo scenă fierbinte preferată, dacă ai vreun tatuaj ascuns. Poate fi şi o fantezie cu Laurenţiu Cazan.
EA: Mă bazez pe imaginaţia bogată a românului. Less is more. Dorm şi eu în pijamale. Depinde de anotimp. Cel mai ciudat lucru e să spui „te iubesc” şi să te uiţi în tavan după aceea. Tatuaje nu deţin. Îmi place scena de dragoste din Meet Joe Black. Este incredibil de bine jucată. Nu deţin nici fantezii cu Laurenţiu Cazan.
Habar n-aveam ce va urma când m-am cufundat într-un scaun din spatele sălii de la Metropolis s-o văd repetând. În ciuda prezenţei lui Bendeac – şi el cu un rol în piesă – care a zguduit dinamica locului cu hăhăieli şi glume obraznice, Mirela părea tot mai nemulţumită. Când a păşit pe scenă, pentru cele câteva minute pe care le avea de repetat, era gata să strângă pe cineva de gât. Juca o soţie şi amantă, iar scena cea mai importantă se desfăşura într-un apartament al concubinului, în timp ce soţul o aşteaptă în maşină. Amantul – regizorul şi actor principal în piesă – nu era mulţumit de prestaţia ei: „Mirela, ai uitat de ce vin ei aici. Ei vin aici să şi-o tragă. Raportează-te la asta”.
Faţa ei părea că spune „au fost scene în desene animate mai credibile ca asta”, dar s-a conformat şi s-a transformat în femeia supusă, pusă în cadru să dea bine lângă bărbaţii cocoşi. Se putea citi o manie în privirea ei, o nemulţumire nu atât faţă de povestea personajului, cât de ea, actriţa. E gata să lupte pentru veridicitate, chiar dacă are un rol de doar câteva minute. La fi nal, când toţi împachetau, l-a rugat pe regizor să mai repete o dată scena.
Doar le-a spus-o şi liceenilor: dacă nu ar fi actoria, n-ar fi nimic altceva. Nimic?, a întrebat tot ea. Nimic, şi-a răspuns. La asta mă gândesc văzând cum încearcă să infuzeze viaţă într-un personaj de complexitatea unui cartof prăjit.
Înainte să plece, Bendeac (care a anunţat chiar înainte ca revista să meargă la tipar că părăseşte Mondenii) a tachinat-o franţuzit, îndemnând-o să se liniştească:
„Je potolate myself”, i-a răspuns ea glumeţ, în aceeaşi limbă pocită. „Zis will be the end.”
„Ze end of all potolations!”, a declamat el râzând.
Ne-am despărţit în faţa teatrului. Ea pierdută în gânduri, eu – în plus. În drum spre casă, i-am scris că bănuiesc ce o deranjase la piesă. M-a sunat şi i-am spus ce credeam despre femeia care şi-o trage cu amantul în timp ce soţul încornorat aşteaptă în maşină. Nu prea credibil şi nici prea comic. A aprobat. Am închis telefonul convins că la următoarele întâlniri va fi la fel de volubilă, ba chiar va alege hotărât între roşu şi albastru.
Bineînţeles că n-a fost aşa.
Tavy a scris
articol bun...
1 · acum 3 luni