O dimineaţă cu Iulia Vântur

Iulia Vântur e o moldoveancă de 28 de ani din Iaşi care, în afară de ocazionalele „oleacă” şi „acuşi”, nu are accent. A făcut liceul la mate-fizică, deşi îi plăcea mai mult româna (clasa de matefizică era mai „bună”); a terminat Dreptul, deşi ar fi vrut să facă Teatru (părinţii i-au spus să-şi găsească ceva care să-i asigure mai întâi o carieră); şi a intrat în televiziune dintr-o întâmplare. De fapt, nu chiar.

La 14 ani s-a înscris la şcoala de manechine a Ligiei Cosoi (mama Laurei Cosoi), apoi a intrat în trupa de modele a Casei Studenţilor din Iaşi (era singura puştoaică de 15 ani, într-un grup de fete de 19-20 de ani). A participat la tot felul de festivaluri de modă prin ţară şi, de cele mai multe ori, interacţiunea cu presa – interviuri, participări la emisiuni – cădea în seama ei. Renunţase deja de mai bine de doi ani la cariera de model când, în primul an de facultate, a descoperit cursul opţional de teatru. Actriţa Mihaela Arsenescu Werner, profesoara ei de atunci, a fost cea care i-a sugerat să participe la castingul pe care Europa Nova, o televiziune locală din Iaşi, îl organiza pentru postul de prezentatoare a unei emisiuni de divertisment. „Era o emisiune cu invitaţi, concursuri, cu tot felul”, îşi aminteşte Iulia. „Bine, destul de plictisitoare din punctul meu de vedere. Nu ştiu dacă eu m-aş fi uitat. Dar era pentru mine o experienţă nouă.” Acolo a stat o perioadă destul de scurtă, pentru că în câteva luni televiziunea s-a închis. După o vreme, un fost coleg a sfătuit-o să-şi depună CV-ul pentru postul de prezentatoare de ştiri la o televiziune afiliată Antenei 1. „Mă gândeam că nu sunt destul de credibilă. Omul de ştiri impune un anumit respect. Mi se părea că sunt încă un copil pentru lucrul ăsta, că nu o să mă vadă lumea ca pe un om în care să aibă încredere.” A câştigat concursul după prima probă, după ce o producătoare grăbită a băgat-o direct în studioul de ştiri şi i-a cerut să citească de pe prompter. A lucrat acolo un an şi jumătate, până când a aflat că Pro TV Iaşi căuta un înlocuitor pentru Cristian Leonte, corespondentul care plecase la televiziunea mamă din Bucureşti. Din aproape 800 de candidaţi înscrişi, la proba prompterului au mai ajuns doar trei. Iulia a câştigat şi a ajuns în scurt timp corespondenta de la Iaşi a Pro TV-ului. După nici trei ani s-a mutat la Bucureşti, întâi la pupitrul ştirilor, apoi, alături de Ştefan Bănică Jr., pe ringul de la Dansez pentru tine.

„Ce-a făcut, mă, Rădoi?”, îi întreabă Iulia pe băieţii din spatele camerelor care, profitând de pauză şi de apariţia în studio a lui Vadim Vîjeu, prezentatorul ştirilor sportive, discută despre primul gol pe care ex-stelistul l-a dat pentru Al Hilal, noua sa echipă. Asta e, probabil, cea mai importantă ştire sportivă a dimineţii. Pune întrebarea pe un ton jucăuş, aproape naiv, ca o soră mai mică ce tocmai a nimerit în mijlocul unei discuţii purtate de fraţii ei mai mari şi e dornică să afle repede despre ce e vorba. În cele câteva clipe care mai sunt până la reintrarea în direct, băieţii îi explică cum stă treaba cu golul de senzaţie reuşit de Rădoi la primul său meci printre arabi. Emisia reîncepe, iar Iulia îşi îndreaptă zâmbetul spre cameră. „Ne pregătim pentru ştirile sportive, mai ales că Rădoi a dat un gol acolo unde s-a dus, nu?”, îl întreabă, complice, pe Vîjeu.

Ştirile sportive încep şi, după ce pe post intră materialul despre Rădoi – o pauză de aproape două minute pentru echipa din studio –, Iulia ridică privirea din hârtiile pe care le are în faţă şi mă zăreşte dincolo de camere. „Hei, ai venit până la urmă!”. Încerc să-mi înving somnul şi să-i dau un răspuns plin de încredere, însă tot ce reuşesc e să scot un mormăit neinteligibil şi să dau aprobator din cap.

Mă aşez sub unul dintre ecranele din spatele camerelor, singurul loc de unde pot să o privesc nestingherit, fără să-i încurc pe cei din echipa de filmare. Părul ei blond străluceşte în lumina puternică a reflectoarelor. E lung până mai jos de umeri şi cade, în şuviţe drepte, calculate, de o parte şi de alta a pomeţilor care, mai ales atunci când e serioasă, aduc în expresia feţei ceva din aerul unei feline. Zâmbeşte des şi în multe feluri, de la zâmbetul discret, când colţurile gurii se arcuiesc uşor, până la zâmbetul larg, când dinţii de un alb strălucitor ies la vedere, înrămaţi de buzele unei guri apetisante. Şi apoi, mai e vocea. O voce joasă fără să fie aspră, senzuală fără să fie moale. Când e în direct şi citeşte de pe prompter, îşi încetineşte vocea aproape insesizabil şi pronunţă fiecare cuvânt de parcă l-ar picta: o tuşă dreaptă, mai scurtă sau mai lungă şi potrivit de subţire, iar la final, o rotunjire subtilă.

„Şi ce, mă, ei n-au voie să facă sex?”, întreabă glumeţ Iulia în timp ce pe post rulează un material despre un fotbalist din Zagreb care a fost amendat după ce s-a aflat că a făcut sex cu soţia sa pe gazonul stadionului unde juca. Râd tâmp, amuzat de ideea că Iuliei ar putea să nu i se pară nimic neobişnuit într-o partidă de sex pe un teren de fotbal, şi ridic privirea. Nu îndrăznesc să-mi duc gândul până la capăt. Ecranul mare sub care mi-am stabilit punctul de observaţie este acelaşi ecran pe care cei şase bărbaţi de la camere, fraţii mai mari din analogia de mai devreme, urmăresc imaginile ce intră pe post. Probabil că nu contez mai mult decât un element de decor pentru ei în momentul ăsta, dar simplul fapt că mă aflu în bătaia celor şase priviri îmi îngheaţă orice pornire de a mă mai gândi la buze, şuviţe sau ochi (de un albastru limpede şi intens, apropo).   După Sport şi Vreme urmează o pauză de publicitate care le permite celor doi prezentatori să se ridice din scaune şi să părăsească pupitrul. Poartă jeanşi şi este încălţată cu o pereche de cizme gri cu talpă joasă. Fără tocuri, Iulia nu mai pare atât de înaltă. Are puţin peste 1,70, dar în mersul ei poţi încă să ghiceşti graţia manechinului care în urmă cu 14 ani defila pe podiumurile festivalurilor de modă. „Bună! Ce faci? Cum eşti?”, mă întreabă glumeţ şi îmi întinde mâna. În loc de răspuns, pixul pe care încă îl mai am în dreapta mi se scurge printre degete şi aterizează pe mocheta moale de un albastru închis. Schiţez un gest de abandon, ca şi cum n-aş mai avea de gând să-l ridic de acolo vreodată, dar ea râde şi se apleacă încet, cu genunchii lipiţi, ridicându-se uşor pe vârfurile cizmelor îmblănite, şi îl ridică. N-a durat mult, dar a fost suficient cât să mă trezească şi să-i pot răspunde cu un sincer „Bună dimineaţa”.   Dispare pentru câteva minute, iar când se întoarce are în palme vreo zece bomboane Rafaello (îi plac la nebunie dulciurile), pe care le împarte celor din echipă înainte să se întoarcă la loc, în spatele pupitrului de ştiri.   E aproape 9, mai sunt câteva minute până începe noua rundă de ştiri şi Iulia e alături de Cosmin Stan, în faţa camerelor. Cei din echipă fac ultimele pregătiri pentru a intra în direct când Iulia mă caută din priviri şi, arătând spre partenerul ei de prezentare, îmi spune pe un ton glumeţ: „Vezi că el a luat Emmy, da?”. „Ştiu”, îi răspund, iar Cosmin Stan zâmbeşte stânjenit. „Ştiu că ştii”, îmi răspunde râzând. „Dar să se mai simtă şi el bine. Asta ca să vezi că eu nu prezint cu oricine, da?”, şi încheie micul joc de tachinare bătându-l pe Cosmin cu palma pe umăr.

Ştirile reîncep şi Iulia se transformă, îşi îndreaptă umerii, vocea devine sobră, iar privirea, rece, precisă, concentrată. „Un bărbat a supravieţuit unui accident auto”, anunţă una dintre primele ştiri din noul calup, fixându-şi ochii în camera din faţa ei. „Dar a murit în maşina poliţiei, în alt accident. Ca într-un film de groază.” Absurd, sinistru şi deranjant de amuzant. În plus, cred că ştiu şi filmul, Destinaţie finală.

Urmează o ştire despre candidaturile la Primăria Clujului cu accent pe broscuţele ţestoase abandonate de fostul primar şi actualul premier, Emil Boc, încă una despre efectele crizei economice asupra României şi, înainte de următoarea pauză, o ştire despre o grevă a agricultorilor eleni.

Şi apoi, fără nici un avertisment, în timp ce pe post Oana Cuzino vorbeşte despre pericolul cariilor, se întâmplă cel mai sexy moment al dimineţii. Iulia scoate de undeva din spatele pupitrului una dintre bomboanele Rafaello pe care le-a păstrat pentru sine. Rupe nerăbdătoare ambalajul de celofan, prinde bila albă plină de promisiuni dulci între degetul mare şi arătător şi o ridică. Nu până în dreptul gurii, ci puţin mai sus. O ţine câteva fracţiuni de secunde într-o suspensie contemplativă după care îşi ridică uşor bărbia, deschide buzele şi coboară încet bomboana spre destinaţia finală. Ca într-un film.