Păr blond, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, blond ca un soare tratat cu Clorox. Un trup de caviar, asta dacă-ţi place caviarul în sos barbecue. Sâni, ca două găinuşe jumulite, bine împănate şi coapte la foc mic. Şi picioarele-i amintind de cele ale tuturor şcolăriţelor din anii ’80 îmbrăcate în fustiţe de catifea, care făceau vesele cu mâna băiatului aflat în spatele tău, în careu. Picioare de majoretă. Picioare ce spintecă aerul ca două cuţite. În videoclipul Dukes of Hazzard, picioarele astea sunt în cizme de cowboy şi se mişcă asemenea unor manete pe ecranul televizorului. Are un fel de a se bosumfla cam ca o tipă prostuţă, dar pretenţioasă. Are bani. Îţi poate cumpăra casa doar pentru a folosi toaleta. Este una dintre acele celebrităţi uşurele din Abilene, Texas, cu un ritm pop spumos pe roţi ajutătoare de muzică bisericească. E fierbinte ca laptele proaspăt, are o voce bunicică, iar restul vine pur şi simplu de la sine.
ESTE EXACT CE ŢI-AI PUTEA IMAGINA. Ghemuită pe canapea, în casa părinţilor ei din Encino, California, strânge o pernă la piept, ca un copil care petrece noaptea la un prieten. Multe dintre lucrurile pe care le spune sunt ecouri ale celor pe care le-ai auzit deja. O întrebi cu ce stea a marelui ecran se identifică cel mai mult şi îţi răspunde Dolly Parton. Are acel oh-my-gosh nuh-uh al unei fete dintr-un mic orăşel texan.
Desigur, Jessica Simpson este, în multe privinţe, exact aşa cum te-ai aştepta.
Dar uită-te bine!
N-ai decât s-o priveşti cu un aer superior, să spui că nici măcar nu e aşa de sexy, că nu mai e de actualitate, că e imaginea de poster a anului trecut.
Acum priveşte mai îndeaproape. Poate că din aceeaşi oală/cultură de Mickey Mouse ca şi colegele ei deschiloţate, însă, spre deosebire de ele, ea nu se topeşte. Nu intră şi iese din clinicile de dezintoxicare. Nu toarnă plozi ca mama zmeilor. Nu vinde pe internet casete porno filmate pe întuneric.
Acum priveşte spre nord, la ochii ei: Jessica Simpson este viitoarea imagine a noii profesii americane de vedetă, prima dintre candidatele care au reuşit prin forţe proprii, care nu au talente ieşite din comun, însă vor fi la fel de longevive precum Liz Taylor.
CA ÎN CAZUL ORICĂREI SUPE BUNE, totul începe cu baza. Tăticul ei s-a lepădat de straiele preoţeşti şi s-a mutat cu căţel, cu purcel, la Hollywood. A văzut în fiica lui cea mare toate elementele unui potenţial succes: un trup bun, o mutriţă dulce, un suport pe care puteai aşeza un şevalet pentru a picta Hollywood Hills în stil Bob Ross. A îmbrăcat-o în haine de păpuşă sexy, i-a vopsit părul într-o culoare forte şi a transformat-o în prototipul suprem.
Însă, în adâncul fiinţei ei, fiica preotului a continuat să-şi respecte Noul Testament.
Poate că acesta a fost jokerul. Dacă celelalte şcolăriţe însetate de ecran şi-au depărtat picioarele bronzate artificial şi au aprins neoanele semnalând o disponibilitate perpetuă de cum au împlinit 17 ani, Simpson a rămas cu fusta de majoretă pe ea. Nu ni s-a arătat goală puşcă pentru a ne întregi imaginaţia.
Şi pentru că nu a cedat, ascensiunea ei către celebritate a fost mai lentă. Dar stabilă. E încă aici. Şi da, are legătură cu sexualitatea, însă este un anumit soi de sexualitate care o menţine mereu în actualitate. E sexuală în sensul unei regine virgine a balului de absolvire a liceului. „Sunt o iubită obraznică”, spune ea apăsat, „însă nu intru în detalii”. Îţi trezeşte senzaţia de a ciupi fundul unei majorete în spatele banchetei de pe stadion
în după-amiezile calde de septembrie. O poţi citi pe chipul ei de iubită. Un chip care anunţă bărbaţilor că va fi o mamă minunată într-o bună zi, cu promisiunea sexului post-partum în ochii săi. Spune că buzele ei sunt crăpate de atâta sărutat. Poate dacă te apropii suficient să le săruţi, vei vedea reflexia din ochii ei – o minge de fotbal care zboară peste iris, o majoretă care se joacă cu pompoanele pe fundalul retinei.
Un alt motiv pentru care ea va rezista probei timpului: Jessica Simpson se dezvăluie ca o piesă country. Asta vrea America de la vedetele ei. Acces. „Mi-am dat seama: cu cât mă cenzurez mai mult, cu atât oamenii se identifică mai puţin cu mine”, spune ea. „Am trecut printr-o perioadă din viaţă în care am ţinut totul pentru mine. Mă refer la ultimul an şi jumătate. Şi este prima dată – acum, în timpul înregistrării albumului meu country – când a trebuit să expun totul şi să ajung într-un punct în care să pot spune cu uşurinţă: Aceasta este lumea mea, vă invit din nou în ea. Am încercat să fiu altfel decât sunt eu cu adevărat, şi n-a mers.”
Jessica pare să fi învăţat că poate să se deschidă şi să fie ea însăşi. Şi asta face. Întrebată care a fost cel mai romantic lucru pe care l-a făcut vreodată un bărbat pentru ea, vorbeşte fără ocolişuri despre un cântec pe care i l-a scris John Mayer, deşi îţi dai seama că anticipează un mare scandal. Recită versurile ei preferate, deşi e foarte posibil ca iubitul ei actual, Tony Romo, să facă apoplexie. Povesteşte cum i-a sărutat pe iubiţii prietenelor ei.
Întreab-o pe Simpson pe cine invidiază cel mai mult la Hollywood. Îi va trebui îngrozitor de mult timp până să-ţi răspundă. Ai atins o coardă sensibilă. Clipeşte. Apoi rosteşte numele unei alte blonde ţâţoase, deşi una care a fost atinsă de magia lui Woody Allen: Scarlett Johansson. „Am un profund respect pentru ea, cred că este un talent extraordinar la vârsta-i atât de fragedă. Incredibil de frumoasă. Pe lângă asta, lucrează cu cei mai buni dintre cei buni. Cei mai mari regizori.”
Da, vrea să urce în ierarhie, să ajungă în rândul elitei din vârful piramidei. Vrea să fie acceptată pentru talentul ei. Întreab-o dacă ea consideră că va ajunge acolo. Îţi va arunca o privire de căprioară cu un aer fals de sfioşenie şi-ţi va spune: „Sper... Sper ca într-o zi să ajung. Nu sunt genul de fată care se dă bătută, aşa că lupt până la capăt”.
O crezi. Este aici şi are de gând să rămână. Aşa că va continua să-şi joace rolul, să muncească până va ajunge sus. Va fi Daisy Duke, va purta pantaloni scurţi, va fi o blondă prostuţă în faţa camerei. Nu se va plânge că nu a jucat într-un film de Woody Allen, şi nici nu va încerca să scrie un roman postmodernist despre conservele de ton. Jessica Simpson nu va primi nimic cu uşurinţă.
UN SOARE TÂRZIU ȘI APROAPE DE ORIZONT străluceşte prin fereastră, razele lui de chihlimbar mângâie obrazul arămiu al lui Simpson, care vorbeşte despre sutienul ei preferat. Spune că îl poartă chiar acum.
„Cum naiba îi zice?”, întreabă îndreptându-şi privirea către tavan. „Nu-mi pot... Fii atentă, o să mi-l dau jos.”
Jessica ştie cum să-şi folosească accentul, ştie când să dea frâu liber graiului texan. Dacă o imiţi, dacă laşi să-ţi scape „g”-urile
Începe să-şi scoată sutienul pe sub tricou. „Uite o chestie tipică pe care aş face-o...” Acum are sutienul în mână. „Uite-l. Îl IUBESC la nebunie.” Iubirea este întotdeauna cu litere mari, italice. Boldată, subliniată, cu umbre. Întoarce sutienul pe toate părţile, şi ştii bine că nu se gândeşte la el, ci la iubitul care probabil i l-a desfăcut în weekend. „Magazinul ăsta este incredibil. Kiki de Montparnasse. Sunt înnebunită după dantela neagră. Dantela roşie e de prost gust, dar cea neagră, hmmm...”
Aceasta este Jessica Simpson.
O fată obişnuită, cu inimă mare, fiica de 27 de ani a unui preot.
Desigur, poate nu e o vedetă din acelaşi motiv pentru care este celebru un compozitor chinuit, dar genial, din Poughkeepsie, New York, care cântă marţi seara la un local plin de ţărani burtoşi; însă, cel puţin în cazul ei, am transformat o fată adevărată în ceva mai mult: metafora americană pierdută. O blondă din Niciunde, Texas, care ţine în mână un sutien de 200 de dolari. Ştie că nu-l merită pentru cine este. Mai degrabă îl merită pentru ce a făcut, şi nu e nimic pe lume mai american decât asta.
