Când mi s-a cerut o scurtă prezentare pentru caseta colaboratorilor de la începutul revistei, am scris despre mine că am o problemă: consider că fiecare mașină este bună, cu calităţile și defectele ei. N-am îndrăznit să întreb de ce bucata aceasta a căzut ulterior la editare, dar am presupus că afirmaţia a fost văzută în redacţie mai mult ca un soi de bravadă decât ca un adevăr.
Doar că problema chiar există și îmi dă bătăi de cap. Îmi place să văd părţile bune ale unei mașini și să las deoparte lucrurile care nu mă entuziasmează. Încerc să găsesc acele calităţi pe care le-ar putea aprecia mulţi și să nu mă concentrez pe defectele care există de multe ori doar în ochii mei. De pildă, dacă aș spune despre capacitatea unui portbagaj că este redusă, ar trebui să adaug imediat că pentru mine un portbagaj perfect este cel în care intră tricicleta copilului și toate bagajele făcute cu atenţie de soţia preocupată, cu grijă maternă, să avem cu noi hăinuţe pentru toate cele patru anotimpuri, chiar dacă plecăm doar pentru patru zile.
Astfel de explicaţii aduse la fi ecare pas ar transforma experienţa trăită la bordul unui Fiat 500 într-un adevărat dicţionar. „Poziţie de condus incomodă” înseamnă de fapt că am 1,86 înălţime, părul vâlvoi și sunt obișnuit să conduc cu spătarul aproape vertical, astfel că am fost nevoit să trag jaluzeaua acoperișului din sticlă pentru a câștiga puţin spaţiu de manevră. „Portbagaj simbolic” nu mai are nevoie de traducere. „Nu foarte practic” este rezultatul lipsei mele de interes pentru...
... mașinile cu două uși, după experienţele neplăcute și memorabile prilejuite cu mulţi ani în urmă de Oltcit-ul pe care l-am condus cu „lămâia-n geam”. Din fericire însă, noul Fiat 500 nu trebuie comparat cu alte mașini dintr-un motiv foarte simplu: nu e mașină, e o jucărie.
Joaca începe înainte de a te așeza în faţa volanului, când ţi se pune în faţă cheia pliabilă, cu mai multe opţiuni de decorare a carcasei. Iei „briceagul”,
atingi butoanele, zâmbești. Apoi, dacă îţi arunci un ochi pe lista de opţionale și accesorii, îţi aduci aminte de rugămintea din copilărie, adresată părinţilor care te chemau în casă – „încă cinci minute...” – doar că acum vrei încă un ornament, încă un sticker, un alt tip de jante. Fraza de marketing cu posibilitatea confi gurării unui Fiat 500 în 500.000 de moduri diferite devine concretă, reală, palpabilă.
Când intri în mașină o iei de la capăt cu joaca. Rostești cu convingere (și cu accent) comenzi vocale pentru sistemul Blue&Me ca să dai un simplu telefon, care nici măcar nu era necesar. Conectezi iPod-ul și treci jucăuș de la o melodie la alta, dai volumul mai tare sau mai încet folosind comenzile de pe volan. Descoperi difuzorul de parfum cuplat la brichetă, îl pornești și oscilezi între cele trei esenţe disponibile. Apeși pe butonul „City” care face și mai ușoară reacţia servodirecţiei și începi să sufli în volan, convins că ai putea să manevrezi și în acest fel Fiat-ul 500 la ieșirea din parcare. După care pleci la drum. La joacă, prin oraș.
La scurt timp după ce a apărut pe lume cel mic a trebuit să renunţ la „MacLeod”, nemuritorul pitic albastru, mașinuţa care ne-a purtat mai bine de zece ani prin toată lumea și care m-a învăţat că în oraș un milimetru în minus contează când vrei să te strecori prin aglomeraţie. Acum am regăsit acea senzaţie de spaţiu și aventură la bordul lui Fiat 500, aruncat în lupta urbană de dieselul său voinic cu 75 de cai. Însă, spre deosebire de cutiuţa mea albastră, fofilarea cu noul 500 prin labirintul orașului mi-a adus ceva în plus: admiraţie. Pentru că de fapt, până în acest punct, nu am spus nimic specific despre Fiat 500. Mașini cu Bluetooth pentru telefonul mobil s-au mai văzut, servodirecţia variabilă există de ceva timp, dar ce aduce în
plus noul 500 este stilul, legenda, sufletul italian. Conţinutul pe care îl regăsim și pe alte modele Fiat, platforma preluată de la Panda, toate sunt împachetate într-un concentrat de design irezistibil, admirat de toţi cei care îi ies în cale. Trăsăturile inconfundabile ale modelului lansat în urmă cu mai bine de 50 de ani, panoul de bord care oglindește culoarea exterioară ca la mașinile de odinioară, detaliile, dimensiunile, proporţiile fac din noul Fiat 500 o creaţie perfectă.
Restul – sistemul Blue&Me, odorizantul cu trei parfumuri, climatizarea automată, chiar și motoarele – nici nu contează. Au fost incluse în pachet ca să îndepărteze mașina de conceptul iniţial și să o apropie de gusturile și, de ce nu, de fiţele clienţilor de azi. Fiat-ul 500 de acum 50 de ani era de fapt o mașină spartană, urmașă a „mașinii poporului” cerută de Mussolini înainte ca Hitler să pronunţe cuvântul „Volkswagen”. Modelul actual este o siluetă retro cu conţinut contemporan, dar silueta este cea care contează, care te face să nu îi găsești mașinii vreun cusur.
Dacă ar fi fost după mine, mi-aș fi dorit ca Fiat 500 să fi fost ceva mai înalt. De data aceasta, însă, îmi doresc să fi fost eu mai scund.
>Mini cu dorinţe mari
La Mini, cel mai mult îmi plac oamenii care l-au construit. Cei de la BMW, care deţin acum legendara marcă britanică, nu au folosit o platformă existentă pentru noul Mini, aşa cum s-a întâmplat cu Fiat 500 (platforma Panda) şi VW Beetle (Golf). L-au construit de la zero, chiar dacă la nivelul
motoarelor au ales să împrumute unele propulsoare. Noua generaţie completează gama istorică odată cu introducerea „break-ului” Clubman.
Ce nu îmi place este că şi acest model cedează modei actuale şi pregăteşte un Mini-SUV, adică un model cu aspect şi pretenţii incompatibile cu ce a însemnat Mini în trecut şi cu imaginea pe care încă o are în mintea multora.
>Broscuţa fermecată
În faţa celor de la VW trebuie să îmi scot pălăria pentru curajul de a propune un Beetle pentru timpurile moderne, prima încercare de a reveni cu urmaşul unuia dintre modelele legendare ale Europei. Doar că pasul următor este să îmi pun pălăria la loc. Europa nu s-a lăsat sedusă de Beetle/Golf, oricum nu la fel de mult ca Statele Unite. Dacă în faţă (chiar şi cu un sombrero pe creştet) tot nu dai cu capul de plafon, în spate nici portbagajul şi nici bancheta nu reflectă dimensiunile echivalente cu ale unei compacte.
Faptul că nu a avut vânzări foarte mari pe Bătrânul Continent poate fi văzut şi din altă perspectivă: este un model mai exclusivist decât Mini sau Fiat 500.
