Oricând sub cerul liber

Decapotabilele sunt mașini perfecte pentru drumurile de vară, pentru excursii și distracţii. „Doar atât?”, se miră Mini Cabrio.

Este greu să alegi o decapotabilă. Când îţi îndrepţi atenţia către una, știi de la bun început că trebuie să renunţi la coerenţa estetică a unui model cu pavilion fix. De obicei, acoperișurile textile par a fi construcţii temporare, ridicate fără tragere de inimă, ca atunci când târăști după tine o umbrelă de teamă să nu te prindă ploaia în costum. Versiunile coupé-cabrio, cu acoperiș metalic pliabil, sunt aproape toate la fel, cu aceleași unghiuri ample între pavilion și lunetă, cu portbagaje forţate să primească la nevoie pachetul de cărţi de joc din care e compus acoperișul.

La noul Mini Cabrio, însă, pavilionul textil nu strică aspectul exterior. Nici generaţia anterioară nu avea probleme, pentru că silueta mașinii oglindea contururile clasicului Mini. Doar în spate, balamalele expuse ale portbagajului stricau compoziţia. Dar acum acestea au dispărut, iar iluzia este perfectă.

A dispărut și arcul de siguranţă de deasupra capetelor pasagerilor – traversa esenţială, dar urâtă, care seamănă cu mânerul coșurilor de supermaket. Locul său a fost luat de un cadru care iese la lumină doar când trebuie (mai bine niciodată), iar în restul timpului stă ascuns după tetierele locurilor simbolice din spate.

Simbolice, însă nu lipsite de sens. Pe banchetă pot sta prietenii pentru călătorii scurte sau pot fi puse bagaje. Dacă bagajele sunt prea voluminoase se poate rabata spătarul banchetei. Dacă prietenii sunt plictisiţi, atunci pot fi distraţi schimbând culoarea luminilor de ambianţă în nuanţe de la portocaliu la albastru.

Pe lângă trucul artistic, prietenii pot fi impresionaţi statistic. În stânga bordului, la mare cinste, se găsește un cadran cu o singură sarcină: să măsoare timpul petrecut cu acoperișul pliat. Până la urmă, aceasta este sarcina de serviciu a unei decapotabile, să te lase să pliezi acoperișul și să ieși la drum sub cerul liber. Pe orice vreme, ar adăuga cei de la Mini.

Nu pot decât să fiu de acord cu ei. Prima oară când am dat cu ochii de noul Mini Cabrio tocmai ieșeam zgribulit din aeroportul din Klagenfurt, în Austria. Dârdâiam de frig, cu căciula bine înfiptă pe cap și nu îmi trecea prin minte să las jos pavilionul textil nici măcar de dragul crestelor înzăpezite. Eram în miez de iarnă, la lansarea unei decapotabile.

Am tremurat de nerăbdare până când gazdele austriece au terminat prezentarea mașinii, apoi m-am refugiat la bord, am pornit motorul și încălzirea scaunelor și am ieșit pe drum.

M-am dezgheţat pe măsură ce reluam în minte descrierea mașinii. Apoi mi-am dat seama că mă încălzisem înainte ca temperatura la bord să devină acceptabilă. Doar că sursa căldurii nu provenea din ceea ce vedeam sau simţeam în degetele rebegite. Altceva era fierbinte, răscolitor, înregistrat fără distorsiuni. Sunetul. O voce gravă, ușor răgușită, un fel de replică metalică a lui Leonard Cohen.

Acel concert îmi răsună și acum în urechi. Evacuarea lui Mini Cooper S Cabrio, tubulatura ce șerpuiește sub mașină, face mai mult decât să reţină notele explozive ale motorului și să filtreze gazele de eșapament. Ţevile aproape inerte în cazul multor mașini la Mini joacă rolul unei cutii de rezonanţă. Cântă. Încântă. Te îndeamnă să tragi mai tare, să te joci, să dansezi.

Da, am dansat cu Mini Cabrio. Pe un mini-circuit îngheţat delimitat temporar într-o parcare am dansat împreună trei ture, purtaţi parcă de unduirile valsului „Dunărea Albastră”. Iar înainte de a intra pe circuit, pentru singura dată în mai bine de trei sute de kilometri petrecuţi la bord, am lăsat acoperișul textil să se plieze și mi-am tras căciula mai adânc peste urechi.

Am început la fel ca Johann Strauss, timid, cu setările mașinii în cele mai conservatoare opţiuni cu putinţă: 1,2,3... 1,2,3... La capătul primei ture, mândru că nu am dărâmat jaloanele de pe traseu, am apăsat butonul Sport din faţa shimbătorului și am luat-o de la capăt.

Gata cu timiditatea. Mârâitul motorului a devenit mai puternic, direcţia mai rapidă, cei 175 de cai mai viguroși. Și mai greu de temperat: câteva jaloane au căzut răpuse în spatele evantaielor de zăpadă aruncate de roţile dezlănţuite.

În ultima tură de circuit, după ce am dezactivat plasa de siguranţă întinsă de electronica mașinii, am reușit doar să nu fac piruete. În rest, Mini-ul meu galben a trasat cele mai sinuoase linii, și-a făcut loc pe circuit aruncând cât colo jaloanele, m-a făcut să regret că nu putem dansa până în miez de noapte, sub cerul liber, în lumina rece a stelelor.

Sunt convins că și în miez de vară Mini Cabrio m-ar impresiona la fel de mult ca în iarnă. Este datoria lui. Ba nu, e talentul lui. Pentru că, de fapt, în cele 15 secunde cât durează plierea pavilionului, această mașină reușește să te transforme, să-ţi schimbe percepţia asupra lumii din jur. Este ceea ce a făcut cu mine când, în vârtejuri de zăpadă, m-a făcut să uit timp de câteva ture că aveam febră, că nu mă simţeam bine, că îmi era mai rău decât aș fi vrut să recunosc. Că singurul lucru important era cântecul lui Mini Cohen:

Oh my love, oh my love
Take this waltz, take this waltz
It’s yours now. It’s all that there is

Derapaje pe gheaţă

Nu știu să dansez, de fapt. Nu cu o mașină, nu pe gheaţă și cu siguranţă nu la fel de bine ca pilotul care m-a impresionat pe efemerul circuit îngheţat din Austria.

M-a întâmpinat cu un zâmbet larg și m-a întrebat de unde vin, cum făcea probabil cu fiecare jurnalist străin care urca în dreapta lui. Eu am răspuns, el a cuplat viteza întâi, mașina a luat-o din loc. După ce a băgat a doua, pilotul a ignorat cu totul ambreiajul: și-a mutat piciorul stâng în dreptul pedalei de frână și a început să interpreteze o partitură imposibil de reprodus, cu fulgerări precise, ferme, alternând între frână și acceleraţie pentru a duce mașina pe traiectoria dorită. Două ture cu mașina de-a latul mai tot timpul, cu vântul vâjâind și faţa brăzdată de zăpada aruncată de roţile ţintate, savurând fiecare smucitură, fiecare schimbare bruscă de direcţie. Când spectacolul s-a încheiat și m-am tras într-o parte, lăsând locul liber pentru o nouă victimă a pilotului, l-am privit în continuare alergând în singurul Mini Cabrio alb de pe circuit. Destins, și-a continuat valsul urmărind traseul cu ochii lui albaștri, calm ca un finlandez adevărat. La volan nu dădea deloc impresia că are 70 de ani. Dimpotrivă. Era din nou tânăr, acel Rauno Aaltonen, câștigătorul din 1967 al Raliului Monte Carlo la bordul unui Mini Cooper S.

Nu sunt inca comentarii.