Vedete de cinema

De cele mai multe ori remake-urile filmelor de succes sunt niște copii caricaturale. De aceea Citroën proiectează acum un alt film, păstrând însă câte ceva din distribuţia originală.

Feţele tuturor oglindesc lumina palidă a ecranului de cinema. Ochi larg deschişi, degete crispate în dreptul butoanelor aparatelor foto, braţe îngheţate cu camerele video privind avid spre scenă. Gata. A venit momentul.

În sala plină a cinematografului de pe Champs Elysées binecunoscutul logo Citroën pe fond roşu se sparge asurzitor pe ecran, ca un pahar de cristal cu vin de soi, dar cioburile trecutului nu se risipesc, ci devin ingredientele incandescente ale unui nou blazon, mai modern, mai arcuit, mai orgolios. Bliţurile se dezlănţuie nervoase, picături strălucitoare într-o ploaie de lumini, surprinzând primul şi cel mai important semn al unei schimbări îndelung planificate. Celelalte elemente sunt strecurate apoi într-un filmuleţ de douăzeci de minute, cu pretenţii poliţiste, înlocuitor dramatizat al comunicatului de presă oferit cu blazare la orice
lansare oficială.

Imaginile trec rapid prin faţa mea, dar nu le văd; vocile urmează dialogul din scenariu, dar nu le aud, actorii îşi intră în rol, dar eu nu-i văd. Un alt film rulează în minte. De fapt, două filme, poveşti foarte îndepărtate una de cealaltă, dar ambele legate de modul în care am descoperit şi am interpretat în timp ce înseamnă Citroën.

Nu ştiu câţi ani aveam când am văzut Ziua şacalului, filmul în care un asasin profesionist, ireproşabilul Edward Fox, primeşte sarcina de a-l elimina pe preşedintele francez Charles de Gaulle. Nu mai sunt sigur nici dacă am vizionat filmul la TVR sau pe bulgari. Ştiu însă cu siguranţă că această peliculă mi-a adus pentru prima oară în faţa ochilor un Citroën DS. Era imposibil de ignorat: filmul începe cu descrierea ambuscadei de la Petit-Clamart, una dintre tentativele reale de asasinare a lui de Gaulle (august 1962), când asupra Citroën-ului prezidenţial au fost trase nu mai puţin de 150 de gloanţe.

Dincolo de explicaţiile tehnice aflate ulterior despre contribuţia maşinii la salvarea vieţilor pasagerilor, acele prime imagini cu DS-ul m-au făcut să cred că era normal ca toţi cei din maşină să scape nevătămaţi. Cu o asemenea nălucă pe roţi era de la sine înţeles că poţi scăpa din orice încercare, că poţi trece peste orice obstacole.

Eu am atribuit tot meritul maşinii, însă de Gaulle se pare că l-a acordat atacatorilor. Legenda spune că, la coborârea din Citroën-ul DS, preşedintele ar fi zis: „Nătărăii, nici măcar nu ştiu să ţintească”. Dar această replică am aflat-o mult mai târziu, când în sertăraşul minţii alocat mărcii franceze am pus alături de eleganţă şi inovaţia tehnică, datorită suspensiilor pneumatice, farurilor direcţionale şi altor echipamente care atunci făceau ca maşina să-şi merite numele său de poveste. Jocul de limbaj este sublim, DS citit în franceză se aude precum „déesse”, adică „zeiţă”.

Fără reviste auto străine, fără mărci occidentale pe şosele, fără norocul de a cunoaşte un adevărat pasionat al celor patru roţi, înainte de 1990 singura posibilitate accesibilă de a afla câte ceva despre maşinile străine era reprezentată de filmele care treceau de zidul rece care ne separa de restul lumii. Iar dintre acestea cine ar putea oare uita seria „Jandarmilor” francezi, conduşi în aventuri de inepuizabilul Louis de Funès? Şi cine a putut oare trece cu vederea peste cursele nebuneşti ale sorei Clotilde în acea maşinuţă nemuritoare şi inconfundabilă, Citroën 2CV?

Inconfundabilă – această trăsătură de caracter a lui 2CV nu a făcut parte din intenţia creatorilor săi. Părintele proiectului, Pierre Boulanger, ar fi spus la început că pentru noul model estetica şi viteza erau singurele lucruri despre care nici nu voia să audă. Totuşi, privită din orice unghi, Citroën 2CV a devenit la fel de specifică Franţei precum Turnul Eiffel. A trăit cu succes timp de mai bine de 40 de ani, trecând pe rând prin mâinile fermierilor (cărora li se adresase iniţial), ale muncitorilor şi studenţilor. Şi prin mâinile entuziastei soeur Clotilde.

În schimb, chiar s-a dorit ca 2CV să fie o maşină aproape nemuritoare, adoptând soluţii tehnice simple şi uşor de întreţinut. Primele versiuni de lucru ale maşinii aveau un singur far, motorul răcit cu aer nu avea nici măcar demaror, prototipurile aveau scaune din cadre tubulare acoperite cu pânză. Sărăcăcioasă maşină, s-ar putea spune, dar şi ieftină. Criticată de mulţi la început, dar cumpărată în peste cinci milioane de exemplare până la încetarea producţiei.

Să fie filmele din mintea mea sau cel născocit acum de Citroën? Am auzit rostindu-se numele „DS”, mi s-a părut că am prins din zbor cuvântul „accesibil”. Mă dezmeticesc şi ascult cu atenţie descrierea noii imagini de marcă. Nu, Citroën nu se îndreaptă spre „low-cost”. Abordarea care a dus la apariţia lui 2CV se transformă acum într-un efort de a găsi soluţii inovatoare în conceperea şi construcţia maşinilor, fără a scoate din ecuaţie atractivitatea. Brusc îmi aduc aminte de conceptul Citroën C-Cactus, cu habitaclul simplificat la maximum, reducând la jumătate numărul pieselor folosite în mod normal, cu partea frontală preluată şi în componenţa hayonului pentru folosirea unei singure matriţe. Apoi aud cuvântul magic: DS. Doar că nu este vorba despre un model anume, ci despre o nouă linie de produse elitiste, numele lor primind însă o altă traducere: Different Spirit.

Sunt dezamăgit? Da. Totuşi, poate că Citroën a avut dreptate să nu propună un urmaş al DS-ului original. Unele legende este bine să rămână doar atât, legende, conturate în filme, întipărite în suflet şi inimă. Acum a venit rândul altor maşini să joace în alte filme.

Maşinile filmelor noastre

Eroii din filme conduc mașini de vis, mașinile lor conduc visele noastre. Fiecare generaţie își leagă fanteziile de o marcă. Dacă norocul stă pe aproape, visele pot parca în garajul realităţii: 65.100 de dolari pentru un Dodge Challenger folosit în filmul 2 fast 2 furious, licitat pe ebay.com; 100.000 de dolari pentru un Porsche Cayenne condus de Carmela Soprano în sezonul 6 al serialului Clanul Soprano. Dar nu toate visele sunt la fel de accesibile: în 2006, un elveţian a plătit 1,9 milioane de dolari pentru unul dintre cele patru Aston Martin DB5 conduse de James Bond (Sean Connery – foto) în Thunderball și Goldfinger. Din tot arsenalul mașinii – plăci de înmatriculare interschimbabile, aruncător de ţinte și ulei, mitralieră – doar scaunul pasagerului ejectabil nu era funcţional. Visele și realitatea sunt una, filmele sunt cu totul altceva.

Nu sunt inca comentarii.