9 ore pe zi

Luni dimineaţa, ora 9.08.

„Neaţa.”

„Neaţa.” Se aud câteva bombăneli.

Nu dau bine să îmi agăţ haina în cuier că o şi aud pe A, cu o voce ironică: „Iar ai întârziat.”

„Da, îmi cer scuze, ştii cum e.”

Clatină din cap şi îşi coboară capul în calculator. Mă loghez pe telefon.

Ca să amân întrebările rutinale de luni dimineaţa („Cum ţi-a fost weekendul?”) pe mai încolo, mă grăbesc spre bucătărie, care e sigur goală la ora asta, când numai întârziaţii mai pot apărea după cafea. Întârziaţii nu sunt mulţi, în general doar eu. Oricum, 9.08 e unul din recordurile de până acum în compania asta. La jobul anterior, 9.20-9.45 era intervalul în care binevoiam să îmi fac simţită prezenţa. Tocmai de aceea, am avertizat-o pe A încă de la început că eu întârzii mai tot timpul, şi ca să fac povestea mai amuzantă i-am povestit cum am primit de la foştii colegi două ceasuri deşteptătoare, pentru că ţineau mult la mine. Partea cu ceasurile e inventată, dar mi-ar fi plăcut să se întâmple.

Ca de obicei, prima tură de cafea la filtru a fost băută. Pun apă şi cafea în filtru şi aştept să curgă fix pentru o cană în timp ce analizez peisajul pe care îl văd zilnic de pe geamul bucătăriei. Azi e diferit. Azi a nins, şi încă ninge. Încerc să memorez acoperişul unei clădiri pe care am început să o pictez în garsoniera mea aglomerată şi am pus-o pe pauză fiindcă nu îmi mai aminteam acoperişul. Oricum, numai nins nu mi-l imaginam. Dar fie şi aşa.

Mă întorc la birou, nu mult mai pregătită pentru întrebări, răspunsuri şi zâmbete conjuncturale.

Încep să schiţez rapid acoperişul pe un post-it, ca să nu îl uit din nou. Am schimbat hornurile din motive compoziţionale.

„Cum eşti? Ce ai făcut în weekend ?”, se aude vocea efeminată a colegului meu, C. Mă întorc spre el, îşi scoate ochelarii puţin ruşinat şi îi analizează de pete. Are faţa roşie şi un coş albicios pe bărbie. Mă încrunt puţin involuntar.

„Sunt bine. Nu am făcut nimic special.” Linişte. Ştiu că aşteaptă să îl întreb acelaşi lucru dar mi-e prea greu.

„Eu am fost cu părinţii soţiei la Piatra Craiului, a fost foarte frumos. Soţiei mele i-a fost puţin rău şi ne-am întors în aceeaşi zi. Dar ne-am dus cu toţii la un film la mall”, se grăbeşte să îmi dea raportul weekendului pe care l-a avut şi îl are mereu.

„Foarte frumos”, răspund plictisită.

„Şi tu, nu ai făcut chiar nimic?”

„Am întins vopsele pe pânză şi mi-am analizat unghiile de la picioare. Am băut cam mult aseară şi am o mahmureală ce nu mă ajută la comunicare.” N-ar fi mers bine în contextul dimineţii, sau aş fi stârnit o conversaţie inoportună. Drept pentru care am preferat „M-am plimbat prin parc şi am ieşit cu bicicleta”, lucru pe care l-am făcut, dar mai demult, în vară. Nu e cu totul neadevărat.

„Super, eu şi soţia mea nu prea ne dăm pe bicicletă, noi avem maşină, e mai simplu.”

„Normal că e mai simplu.” Şi mă opresc aici, în pană de orice alte expresii care ar putea lăsa impresia ca aş fi interesată, după care mi s-ar face greaţă şi aş fugi la toaletă.

Iubitul meu e fan Dali, ascultă muzică la pick-up, citeşte piese de teatru şi apoi mă duce să le vedem împreună, timp în care comentează gesturile actorilor. Îi plac clătitele dimineaţa şi circulă mereu cu bicicleta. Desenează ciudat şi mai nou a învăţat Photoshop. E tehnic uneori, uitat de vreme alteori. Îmi place pentru că mă înţelege şi nu are nevoie de prea multe explicaţii atunci când uit, nu vreau sau nu îmi place, nu cred sau nu am chef.

Eu visez mult, mănânc timp şi beau aventuri. În zadarnicul meu cotidian presar artă naivă, care mă bucură când o conştientizez. Caut forme în mine, forme inutile, unora le dau viaţă şi le aştern în faţă-mi ca pe nişte ceasuri daliniene. Când se scurg, mai vărs câteva şi sper să ţină ca un quartz. Le dau în urmă ca să mai salvez câteva secunde. Pun alarme, le ascult şi le stric, caut limbile pe sub pat şi arunc papuci după muşte. Mă cert cu stelele şi îmi scriu horoscoape pentru anul viitor. Vreau un câine-liliac pentru care noaptea e zi şi ziua e noapte, mereu cu mine, atemporal.

Gătesc bine şi din asta am făcut o pasiune. Am simţ artistic pe care îl ascund între cifre şi 9 ore pe zi între ferestre. Îmi place arta altora. Îmi place fotografia. Uneori îmi doresc să mă fi născut curtezană, cu vicii şi viaţă uşoară, liberă să mă exprim ciudat şi să fiu judecată în faţa mulţimii. Să mă spurce pe stradă şi să mă privească cu subînţeles. Să am domni înalţi şi bogaţi care să mă ţină pe palme iar eu să îi folosesc. Ca şi atunci când beau prea mult gin tonic în societate, fie ea şi de noapte.

Corporaţia mă suprimă, mă doboară şi mă oboseşte la maxim. Îmi scurtează zilele şi, după ultimele cercetări, se pare că îmi scurtează şi viaţa. Torturată în scaunul ergonomic cam 8 ore pe zi, a 9-a o mănânc într-o autoservire. Prefer să nu vorbesc mult, ca să nu îmi distrug spiritul. Mă conserv 9 ore pe zi după care unoeri mă întreb dacă nu am expirat deja. De aceea, de un an nu mai mănânc nimic conservat, pentru că nimic nu se conservă nealterat. Ca să conservi un gogoşar, trebuie să îl acreşti în oţet. Ca să conservi un peşte, îl pui în sos tomat sau în ulei. Ca să conservi carne, de obicei o fierbi. Oare cum conservi un spirit?

Acesta este unul dintre scenariile finaliste la concursul „Esquire & Glenfiddich: Viaţa mea ca serial de televiziune”. Autorul care adună cele mai multe Like-uri de la cititori până pe 25 ianuarie va fi desemnat câştigător.

Nu sunt inca comentarii.