Filozofie

În fiecare noapte stau să mă întreb de ce nu pot să dorm, iar dimineaţa când mă trezesc îmi spun „sunt tânăr, pot să rezist”. Am numai 19 ani, dar simt că experienţa de viaţă acumulată până acum îmi este pentru moment suficientă. Poate că sunt puţin superficial, dar, să fim sinceri, în ziua de azi cine nu are o doză mai mare sau mai mică de superficialitate în el. Dimineaţa mi-o petrec preparând cafeaua şi fumând in jur de trei ţigări, iar apoi urmează drumul către facultate. Sunt student la jurnalism. Mereu mi-am dorit să studiez moda masculină, dar nu m-am priceput niciodată la desen aşa că m-am axat pe partea de observaţie şi critică.

La facultate, înainte de cursuri, îmi petrec timpul cu colegii la un fumoar din curiozitatea de a mai auzi câteva bârfe şi de a le observa mediocritatea pe care, unii, o arată fără nonşalanţă. Chiar dacă mulţi ar spune că persoanele sunt atrase mai mult de cuvinte decât de aspect, eu sunt de părere ca şarmul cuvintelor este la fel de important ca şarmul atitudinii pe care o prezinţi. Aşa că, din punctul meu de vedere, succesul constă atât în modul de exprimare a cuvintelor dar şi în modul în care te prezinţi pe tine însuţi.

„Fumezi cam mult”, îmi spune una dintre colege. Adevărat, ajunsesem de 15 minute şi eram deja la a treia ţigară, dar mereu am găsit o plăcere în ţigări. „Nu mi se pare normal”, continuă ea. Nu îi răspund nimic, dar trântindu-mi cuvântul „normal” mă pune pe gânduri. Oare normalitatea în lume există? Ceea ce pentru unii este normal, pentru alţii poate este anormal, iar pentru unii anormalul este un normal. Normalul şi anormalul sunt doar concepţii personale. Atunci lumea fie este normală, fie anormală. Mi-ar plăcea să scriu o carte de filozofie în care să introduc câteva idei care nu au mai fost abordate de nici un filozof până acum, dar de când am ieşit de la reabilitare acum 8 luni din cauza drogurilor lumea încă mă crede un lunatic, aşa că mai îmi conserv aceste idei pentru mai târziu, când societatea va crede că am ajuns la vârsta la care mă pot numi înţelept.

„Ce fel de om eşti?”, o întreb eu schiţând până la urmă ceva. Dar primesc un răspuns tot sub forma unei întrebări: „Tu ce fel de om crezi că sunt?”

Stau şi mă gândesc câteva secunde. Mi-ar place să îi dau un răspuns sarcastic, pentru că oricum nu cred că şi-ar da seama de ironie, dar îi formulez un răspuns decent pe un ton decisiv: „Tu te cunoşti cel mai bine, părerea mea poate fi una eronată.”

„Aşa e”, răspunde în cele din urmă, dar după linişte. Nu înţeleg de ce nu mi-ar face o definiţie a propriei persoane, dar poate că nici ea nu ştie cum să se definească. Mulţi există în această lume, dar puţini trăiesc. Nimeni nu mi-a excitat creierul într-un mod în care să mă atragă, toată lumea ştie doar să se dezbrace. Iar dacă sunt cât mai dezbrăcaţi se cred tot mai senzuali. Dar senzualitatea stă în misterul pe care îl laşi în urmă, în imaginaţia liberă pe care i-o oferi fiecăruia. Ca să fiu sincer, şi eu am abordat acel stil al dezbrăcatului. E cel mai la îndemână şi nimeni nu îţi mai critică în ziua de azi indecenţa sau stilul. Deja bărbaţii adoptă un stil feminin, iar femeile viceversa, ceea ce nu este rău deloc. Neexistând aceste bariere, fiecare se poate exprima în felul său fără să mai existe ruşinea. Iar cu colecţiile unisex din moda de astăzi şi modele androgine, abia acum se poate vorbi de o industrie a modei deschisă la libera personalitate, fără a mai exista constrângeri ale unor valori morale inexistente, dar adoptate de mediocritate şi de modelele adevărate. Chiar din definiţia cuvântului „model”, care are la baza verbul „a modela”, îţi poţi da seama că un model trebuie să fie capabil să prezinte şi modă feminină, şi masculină, indiferent de sex.

Îmi petrec timpul la cursuri gândindu-mă la ce pot face în weekend. Astăzi, un profesor mi-a observat neatenţia, iar după curs m-a poftit în biroul său pentru o discuţie particulară. Prima întrebare a venit ca un val rece într-o zi caniculară de vară: „Eşti filozof ?”

„Am fost, m-am lăsat.”

„De ce crezi că ţi-am adresat această întrebare?”, m-a întrebat el. Nu aveam nici o idee de ce mi-a pus întrebarea, dar aducându-mi aminte de Dostoievski care mereu găsea răspunsul la o întrebare chiar în aceasta am spus: „Pentru că sunteţi pasionat de filozofie.” Am observat cum se lumina la faţă şi cum îşi dorea sa fie dezbrăcat de suflet, precum un Socrate pervers.

„Am ştiu că eşti mai special din prima zi în care te-am observat la curs. De atunci te-am analizat.”

Îmi venea să râd, dar am studiat actoria şi sunt antrenat pe orice fel de stare sau sentiment, aşa ca m-am abţinut şi nu am schiţat nimic, încercând să rămân în zona profesională, chiar dacă discuţia deja devenise personală.

M-am ridicat, l-am salutat şi m-am retras. Ştiam că ultima parte din discuţie a fost o minciună, i se putea citi in ochi. Probabil am fost singurul student care a stat să-l analizeze. Mereu am ştiut să mă fac remarcat prin felul meu de a fi. Acum mă gândesc numai la sticla de whiskey de acasă şi îmi spun „poate ca diseară am să mă îmbăt”.

Acesta este unul dintre scenariile finaliste la concursul „Esquire & Glenfiddich: Viaţa mea ca serial de televiziune”. Autorul care adună cele mai multe Like-uri de la cititori până pe 25 ianuarie va fi desemnat câştigător.