Vara, pe la 6-7 ani, tata mă trimitea la piaţă să umplu sifonul, iar pe seară aveam onoarea să gust șpriţ rece din paharul lui. Uneori punea și cola, lucru care mi se părea de un rafinament extraordinar. Era un fel de bonding fiică-tată, într-o eră postcomunistă încă necoruptă de bere. Și era, am descoperit mai târziu, o jalnică educaţie pentru viitoarea consumatoare de vin.
Un sommelier, oricare ar fi el (eu am încercat cu Laurenţiu Achim), îţi va spune că „să întrebi un specialist în vinuri despre șpriţ este ca și cum ai întreba un chef cuisinier despre hamburger”. Poate n-ai înţeles: ,,E ca și cum l-ai întreba pe compozitorul ăla cu sprâncene groase, care a murit, despre manele”. Cu alte cuvinte, se abţine cu greu să nu-ţi spună să te duci dracului în ţara poșircilor, dacă nu știi să apreciezi vinul neîntinat. Că nu
întrebi persoana potrivită. Că ești un papă șpriţ de duzină. Explicaţia e simplă. Prima regulă a vinului e că orice alt fel de apă în afară de cea din fructe distruge structura moleculară și farmecul băuturii. E ca și cum ai pune apă în esenţa de parfum. Îl lungești, dar i-ai făcut praf mireasma. Vinul nu e menit să satisfacă trebuinţe fiziologice.
Șpriţul e o băutură acidulată, tocmai bună să potolească setea. Nu e o scorneală românească, ci vine din spaţiul germanic. În Austria și în anumite părţi ale Germaniei i se spune „Spritzer” (germ. spritzen = „a stropi”, „a injecta”). Străinii ignoranţi adaugă cuburi de gheaţă, lămâie, sau înlocuiesc apa minerală cu Sprite sau Cola, meteahnă strict interzisă.
La noi, moda a prins graţie dorinţei românilor de a-și potoli setea seculară cu o ţâră de alcool. Prin anii ’80, accesul la vin era mai facil decât la bere, să zicem. Vinul amestecat cu sifon rece era o opţiune rezonabilă pentru stropirea serilor calde și a meciurilor fierbinţi. Iar atracţia pentru astfel de plăceri interzise persistă.
Să recunoaștem: oricât de haute cuisine ar fi, unii bucătari au început să facă hamburgeri și hot-dogs de lux, capitulând probabil în faţa nostalgiei. Oricât de sus ai ţine nasul, tot te vor tenta la un moment dat gâdilările unui șpriţ rece, cum numai bunicii știau să facă. O spune chiar și Homer Simpson: „Vin în apă? Cine ar fi putut înfăptui un așa crud miracol?”. Într-o zi toridă petrecută fie sub un nuc, fie la umbra viei, parcă merită să energizezi vinul din carafă cu niște bule reci, să te întinzi leneș într-un balansoar și să stai la povești cu ai tăi. Ia șpriţul ca pe un amestec de școală veche, pentru momentele rare de simplitate și nepăsare.
Campionatul e încă un motiv pentru care îţi dăm voie să scapi apă minerală în paharul cu vin. Încep meciurile, berea îngrașă, și dacă tot trebuie să luăm ceva de la nemţi, măcar să nu fie amar.
Nici nu trebuie să fii barman ca să faci un șpriţ bun. Contextul face băutura. Ia un vin alb, sec sau cum îţi place, și adaugă-i un jet de apă minerală rece. Proporţii optime nu există (pot varia între 1/3 apă cu 2/3 vin și clasicul fifty-fifty). Îl poţi prepara cu un vin scump, dar chiar și exemplarul cel mai popular se pretează la experiment.
Restricţii: nu practica sportul ăsta la restaurant sau în situaţii formale, nici dacă te îmbie Băsescu sau Geoană.
Alternative cu clasă >
