Până acum, am considerat că pentru acasă un ibric este de ajuns (filtrul nu mi s-a părut niciodată o ustensilă de încredere). Puneam apa pe foc, adăugam cafea, o lăsam să dea în clocot, apoi să se aşeze zaţul şi gata băutura, tocmai bună să pui miere şi lapte în ea. Numai că, de la o vreme, relaţia asta pare să fi intrat în rutină, iar eu nu-mi pot lua gândul de la toate specialităţile delicioase care nu se pot face la focul ochiului de aragaz. Vreau din ce în ce mai mult să încep ziua cu o cană de latte. Poate că a sosit momentul să dau şoaptele cafelei făcute în ibric pe bolboroselile îngâmfate ale unei maşini de espresso.
Nu neg că e ceva retro-plăcut la amestecatul în ibric şi la ideea că măcar pentru a obţine cafea nu avem nevoie de priză şi butoane. Dar un espressor nu mai este de mult apanajul cafenelelor şi barurilor şi pare o soluţie atât de agreabilă şi de economicoasă în timp, că aproape mă văd bând din când în când şi câte un degetar de 25 de mililitri amărui, cu spumă cafeniu deschisă, rezultaţi în 25 de secunde din 7 grame de cafea (44-55 de boabe) prin care trece un şuvoi de apă la 92°C. Neuitând, desigur, de opţiunea cappuccino.
Teoretic, espressorul nu e decât un obiect cu boiler şi aburi, care face cafea bună. Dar, ca orice invenţie simplă, şi ea fost îmbunătăţită, deci diversificată, devenind teribil de greu de ales. Găsirea acelei maşini de espresso pentru acasă pare iniţial o misiune simplă, cum ar fi cea de cumpărare a unui prăjitor de pâine, dar e de ajuns să arunci o privire pe site-uri ca să te simţi de parcă ai căuta un aparat foto – orice detaliu capătă proporţii hipopotamice şi te gândeşti întruna că poate fără el nu iese poza, când, de fapt, aproape totul depinde 1. de câţi bani vrei să dai şi 2. de cât de priceput eşti (mai ales).
Alexandru Ţicra de la kfea.ro spune că trebuie să cauţi un espressor care să coste maximum de bani pe care ai fi dispus să-i dai. Abia apoi să te uiţi la ce-ţi oferă.
Mai întâi te asiguri că maşina are presiune de 15 bari în boiler, chiar dacă, de fapt, presiunea apei aruncate peste cafea va fi de nouă bari – optim pentru a o vlăgui de esenţă. Majoritatea boilerelor sunt din aluminiu, dar dacă plănuieşti să le soliciţi la greu, ar trebui să optezi pentru unul din inox. Apoi gândeşte-te dacă eşti fan al râşnitului sau ai cumpărat toată viaţa numai cafea măcinată şi vidată.
Ţicra spune că ar împărţi espressoarele bune pentru acasă în cele care costă sub 700 de lei şi cele de până la 2.000-2.500. Primele au avantajul că sunt accesibile, uşor de folosit şi, îngrijite cum trebuie, pot performa câţiva ani fără probleme.
O variantă foarte comodă şi rapidă e espressorul cu capsule sau pod-uri de unică folosinţă, cu cafea ideal măcinată şi bine vidată, pe care n-ai altceva de făcut decât să le introduci în cupă şi vei obţine un dozaj optim în ceaşcă. Un minus ar fi că un kg de cafea astfel ambalată costă minimum 120 de lei. Apoi, maşina e lipsită de nuanţe care să te facă să simţi că deţii controlul, transformând procesul aproape ritualic al obţinerii unui espresso în ceva mecanic, gen point and shoot, fast food etc., iar plasticul capsulelor evocă parcă prea mult o atmosferă de birou.
O soluţie ieftină şi ceva mai interactivă o reprezintă aparatele care lucrează cu cafea măcinată. Aceasta trebuie să fie întotdeauna cafea espresso, pentru că e măcinată mai fin, (să nu uităm că apa stă prin cafea numai 20-25 de secunde) şi e ceva mai prăjită decât cea obişnuită. În rest, e simplu: umpli moderat portafiltrul (coşuleţul metalic cu mâner), umbli la reglaje (tăria cafelei, emisia de aburi) şi, dacă vrei, spumezi lapte la duza specială (fiind atent să nu sară stropi prin toată bucătăria).
A treia variantă sunt espressoarele care ştiu să şi râşnescă boabele de cafea şi ale căror preţuri pornesc de pe la 1.500 de lei. De banii ăştia poţi jongla cu gradul de râşnire (dacă ştii ce vrei, îl poţi seta de la început, dacă nu, poţi experimenta până găseşti varianta optimă). Alte avantaje ar mai fi: sistemul de autocurăţare şi decalcifiere şi filtrul de apă.
Pentru pretenţioşi, există maşinile de peste 2.500 de lei – mergând dincolo de 7.000. Acestea sunt limuzinele, răsfăţul suprem, bling-bling-ul care, pus în bucătărie, ar face cuptorul cu microunde să ardă mâncarea de ciudă. Nu numai pentru că sunt hi-tech şi lucitoare, pentru că te claxonează ele când vor să le faci menajul şi te pot ţine şi zece ani, ci şi pentru că sunt aparate complete, automate, care ştiu să facă singure o mulţime de lucruri, ca de exemplu cafea în trei culori. Au rezervor sau vas detaşabil de lapte din care iau câţi mililitri vrei tu şi fac chiar ele spuma, fără să mai trebuiască să stai cu cana la duză. Poţi stabili până şi densitatea spumei. Tu nu trebuie decât să butonezi.
Vorbeam de detalii? Da, contează. Dar, înainte să iei decizia, gândeşte-te dacă vrei o maşină de espresso numai pentru un shot de energie sau vrei să deschizi o cafenea la tine acasă; dacă eşti dispus să ai grijă de acest nou locatar al bucătăriei (pentru că de întreţinerea lui constantă şi corectă va ţine gustul dimineţilor tale) şi, desigur, dacă nu cumva ai nostalgii prea mari legate de ibric.
* Un sondaj făcut în România arăta că majoritatea oamenilor pun o linguriţă de zahăr sau mai puţin în cafea, iar persoanele cu educaţie superioară şi cu venituri medii şi mari o beau, în general, neîndulcită. Nu-mi dau încă seama dacă ar trebui să-mi fac griji.
