Pe Masă Inapoi
Dăruieşte-mi o halcă!
Autor: Anca Ciuciulin
Editie: Decembrie 2007
Etichete: sunca , Kaiserfleisch , sangerete , Constantin Bacalbasa , carnivor
O bucată de carne simbolizează masculinitate. Nu ne referim doar la clişeele cum că bărbatul e un vânător înnăscut, că mirosul cărnii crude stârneşte instincte primitive, că friptul unei pulpe de mistreţ taman acum hăcuit are conotaţii ancestrale de şef al tribului – deşi toate sunt adevărate.
Pare paradoxal sau neasortat cu statutul său urban, dar bărbatul modern are nevoie de cunoştinţe temeinice în domeniul… măcelăresc. Fie şi numai pentru a comanda la restaurant exact bucata care îi place, folosind lexiconul adecvat: fleică, spată, garf, cotlet. Cu atât mai util la piaţă – unde-l poţi zări, săptămânal, chiar pe unul dintre marii noştri filozofi alegând expert de la măcelarii din Obor.
Apoi, un bărbat care ştie cum să aprindă focul şi să învârtă fripturile pe grătar, înfruntând flăcările şi fumul chiar şi iarna, pe viscol, are o aură de virilitate extrem de sexy. Pentru gurmanzii indoor: imaginea bărbatului cu şorţ de bucătărie nu e nicidecum emasculată, ci transmite subliminalul mesaj – sunt în stare să procur hrană, ştiu s-o prepar, am calităţi de stâlp al familiei! Nu e de neglijat, atunci când ai în vedere impresionarea audienţei.
Revenim la carnea-cadou: e o idee excelentă să dăruieşti de Sărbători astfel de produse amicilor care nu sunt sub embargoul anticolesterol impus de neveste sau de medici. E ca şi când ai face cadou cuiva o pradă deja capturată.
Pentru tradiţionalişti: oferta de sezon a preparatelor domestice din carne de porc cuprinde, în afară de sarmale şi pomana porcului, şi cârnaţi, lebărvurşt, tobă, caltaboş, sângerete, guşă fiartă, Kaiserfleisch, şuncă afumată în podul casei, sau fiartă în vin, sau în zeamă de varză, sau coaptă în aluat – asta din urmă e colosală! Plus alte regionalisme, ivite din memoria redactorilor Esquire (care au depănat cu această ocazie savuroase amintiri geo-culinare).
Pentru hiper-rafinaţi: salamurile crude, uscate şi condimentate. Făcute din carnea porcilor îngrăşaţi la greu cu porumb (ba chiar cu ghinde de stejar), cu trei luni înainte de a fi conduşi la abator.
Pentru cosmopoliţi: o pulpă de şuncă de Parma face impresie; e masivă, cu aspect ceruit şi antichizat şi e uscată lent afară – proces desfăşurat sub liberul arbitru al condiţiilor meteo. Spre deosebire de procedeul rapid al uscării industriale forţate, sub cerul liber şunca obţine un gust specific prin alternanţa cald-rece, uscat-umed.
Pentru oricine: o friptură festivă, suculentă şi îmbietor aromată, pe care o poţi pregăti tu însuţi cu câteva zile înainte de a o duce în dar carnivorului – desigur, într-o casoletă fancy, ermetică, din inox. Sau din argint.
Într-o prefaţă la cartea de bucate 1501 feluri de mâncări apărută în colecţia Dictatura Gastronomică în 1935, Constantin Bacalbaşa scria: „Ţinând socoteală de ritmul vieţei şi de iuţeala succesiunilor datorită tuturor invenţiunilor, să nu uităm că organizmele orăşenilor sunt expuse procesului de destrămare şi boalelor. (...). Principiul alimentaţiunei naturale a dat linişte îngrijoraţilor cetitori: să uzăm de toate, dar să nu abuzăm de nimic. Profitaţi de viaţa cea scurtă, profitând de mâncarea cea bună. Cu moderaţiune.”
Comentarii
Nu sunt inca comentarii.
