Pe Masă Inapoi
Surprize lichide
Nu pot să mănânc supă pentru că mă plictiseşte. Nu are diversitate”, mi-a spus o prietenă de curând, când luam cina într-un restaurant din Sarajevo. Am aprobat-o. Am întâlnit puţine supe care să îmi placă; puţine care să iasă din schema cu zeamă de carne, ceapă, morcovi şi pătrunjel; puţine care să îţi ofere ceva interesant şi după a treia lingură. Cel puţin în bucătăria balcanică. Alte naţii, cu alte resurse, au fost mai inventive.
La The Left Hand, un restaurant cu specific mediteraneean din Cotroceni, proprietarul şi chef-ul Cătălin Velea face o supă cremă din legume proaspete care ascunde o surpriză. După ce fierbe roşii, ţelină şi morcovi, le pasează şi le strecoară, pune sare, piper, măghiran şi oregano şi toarnă în bol. În ultima clipă adaugă crutoane, usturoi şi, surpriza, o lingură de sos de brânză albastră. Sosul se face simplu, amestecând Roquefort sau Gorgonzola cu smântână de gătit încălzită. Încă 2-3 frunze de busuioc proaspăt şi crema fierbinte este numai bună de mâncat.
Supa de ceapă a fost rafinată de francezi de pe vremea când se numeau gali. Azi există nenumărate variante: mai caramelizată, mai bogată în unt, mai vegetariană. La Waterloo Taverne se face după tradiţia belgiană, spune Florin Firoiu, unul dintre asociaţi. Reţeta nu e nici pe departe atât de complicată precum pare produsul final, cu felia de pâine, supa, gălbenuşul şi parmezanul rumenite la cuptor. Pentru o porţie, se căleşte ceapă (200 g) tăiată solzi în 15 g de unt până se face aurie. Apoi se adaugă un cartof micuţ şi 300 ml de apă şi se lasă la fiert la foc potrivit, cu capac, până s-a fiert cartoful. Se condimentează cu sare, piper şi cimbru şi se mai lasă la fiert, să scadă. Toată compoziţia se dă prin blender şi se pune în bol. Deasupra se aşază o felie de pâine, pe felie un gălbenuş crud şi caşcaval ras cât cuprinde. Totul se dă la cuptor să se gratineze. Se mănâncă repede.
Japonezii au la rândul lor o supă celebră, care a dat numele unui roman de Ryu Murakami, În supa miso. Cartea este violentă şi sângeroasă. Supa miso, pe de altă parte, este paşnică şi de-a dreptul vegetariană. Rodica Nuca, proprietarul restaurantului japonez Doya, spune că diferenţa principală dintre miso şi supele româneşti este că la japonezi legumele se fierb mult mai puţin. Asta pe lângă diferenţele mai puţin importante, cum ar fi că 50% dintre ingrediente au nume şi concepte greu de cuprins. Ca orice supă, însă, se face destul de simplu: mai întâi se face o bază de supă din apă fiartă cu kombu (frunze de bambus) la care se pot pune şi fulgi de peşte, după gust. În baza fierbinte se pun morcovi, ceapă, cartofi, varză sau orice legume sunt în sezon, sos de soia şi dashinomoto (condiment proteic din ton uscat sau alge) şi se lasă puţin să fiarbă. Se opreşte focul înainte să dea în clocot şi se pune supa miso în boluri peste algele uscate. După gust, se poate adăuga ceapă verde tocată deasupra.
Acum pot să nu o mai aprob pe prietena mea când spune că supa e plictisitoare. Am şi contra-argumente suficient de surprinzătoare.
Waterloo Taverne, Str. Traian nr. 188
The Left Hand, Str. Dr. Iatropol Panait nr. 4, Cotroceni
Doya, Str. Amiral Vasile Urseanu nr. 1
ALTETNATIVA: Supă în afara farfuriei
Cum să mănânci supă cu un cuţit nu este o metodă inovatoare – de la lingură nu s-au mai descoperit multe în domeniul acesta, deşi asiaticii folosesc cu succes şi beţişoarele – ci o carte de John A. Nagl despre lupta armatei britanice împotriva insurgenţilor din Malaya şi Vietnam. Aşa că nu încercaţi să găsiţi alternative, rămâneţi la lingură.
Supă este şi numele unui cântăreţ de folk care dă concerte prin clubul Expirat, în Bucureşti, dar este cunoscut în special în Valea Prahovei, pe la cabanele de schi. Pe YouTube găseşti câteva clipuri cu el cântând live.
Supa de piatră este una dintre poveştile pentru copii celebre în lumea anglo-saxonă. Trei soldaţi înfometaţi reuşesc să-i păcălească pe locuitorii unui sat să le dea de mâncare. Să sperăm că nu le-a căzut greu la stomac...
Comentarii
Nu sunt inca comentarii.
