Joacă, joacă, joacă băiete!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la copilărie, îmi amintesc de multe jocuri şi jucării...

Am trecut prin toate: Piticot şi Nu te supăra, frate!, Hipodrom, apoi Monopoly, Păcălici, dominouri, câteva seturi de şah magnetic de voiaj, descompletate
frecvent, jocuri de go cu preţioase piese de lemn şi piatră, sho-gi, ţintar, Pentagram, Reversi, turnurile din Hanoi, cubul lui Rubik şi o sumedenie de alte jocuri logice fabricate de o firmă ce ţinea, parcă, de Cooperaţie, şi care cu asta se ocupa în România comunistă: producţia de jocuri.

După acea perioadă fericită a venit capitalismul. Nu zic că n-a fost bine. S-au umplut rafturile prin magazine, cârligele prin măcelării, iar aprozarele au crescut mari şi s-au transformat în hypermarketuri. Numai că pentru a cumpăra toate câte apăreau pe piaţă trebuia să munceşti. Nici ăsta nu ar fi fost un lucru rău în sine, atâta doar că nu mai aveai vreme să te joci. Un job, două, trei, încă o afacere mică în weekend, ciupeli, învârteli, socoteli. Toate profitabile şi, inevitabil, triste.

După o anumită vârstă însă, cel puţin pentru unii dintre noi, lucrurile s-au schimbat din nou. Am avut şansa să redevenim ce am fost: mânuitori de jocuri şi jucării. Şi mai mult decât atât: cumpărători de jocuri şi jucării. Imaginează-ţi cum ar fi fost, copil fiind, să poţi cheltui toţi banii părinţilor pe un singur joc. Eu, acum, pot face asta! Şi am cea mai bună scuză: i-l iau lui fii-miu... Fiindcă, e drept, întoarcerea în paradisul ludic cere „sacrificii”. Prima jertfită este burlăcia, apoi urmează un slalom prelungit printre scutece şi biberoane, ore lungi de veghe pe timp de noapte, plus cele mai neaşteptate griji, nevoi şi neamuri... La capătul quest-ului se află însă premiul cel mare: o consolă de jocuri, un telescop, un avion teleghidat, care chiar zboară, sau un uriaş complex feroviar, cu trei trenuleţe, staţie, tunel şi multe accesorii.

Pentru a reveni totuşi la rădăcinile rubricii noastre, o să vorbim în acest număr despre consolele de jocuri. Dar, la o adică, nu omite nici celelalte opţiuni din lista de mai sus. Sau, dacă prinzi ocazia, ajută-l pe junior să le treacă în scrisoarea pentru Moş Crăciun.

Şi acum, dacă ar fi să aleg fix trei chestii cu butoane la care să mă joc până să le fac să sfârâie, acelea ar fi un Microsoft Xbox 360, un Sony PlayStation 3 şi, evident, un Nintendo Wii.

Chiar şi fără să ştiu ce poate să facă, la PlayStation 3 m-ar atrage în primul rând numele. Cine nu şi-ar dori o staţie de joacă?! Alt argument forte ar fi acela că ştie să citească discuri Blu-ray, unul dintre cei doi urmaşi ai DVD-ului, permiţând rate de transfer ameţitoare, capacităţi de stocare fără precedent şi, eventual, conţinut de înaltă definiţie. O scurtă privire pe lista jocurilor disponibile pentru PlayStation 3 îmi mai taie însă avântul. Nu că nu m-ar frige degetul să purced la un shooter autentic, asemenea lui RFOM (Resistance: Fall of Man). Ba sunt convins că şi puştiul meu s-ar distra cu puştile lor, dar mama lui ne-ar trece imediat pe amândoi la făcut sectoare, curăţat cartofi şi bătut pas de defilare. Pas! Următorul pe listă vine din partea marelui Bill însuşi. Microsoft Xbox 360 e o bijuterie axată, mai mult decât PSP3, pe jocul în reţea.

Pe la jumătatea acestui an, portalul dedicat – Xbox Live – număra peste 7 milioane de abonaţi. Dintre aceştia, peste un milion au jucat Halo 3 în primele 24 de ore de la lansarea celebrului shooter. Asta pentru a păstra comparaţia cu PSP-ul. Din păcate, se păstrează şi inconvenientele: sectoare, cartofi, instrucţie. De aceea cred, în final, că mă voi orienta spre o variantă mai paşnică – micuţul Nintendo Wii. E drept, consola japoneză nu ştie să citească nici măcar DVD-uri, necum discuri de înaltă definiţie, dar am probat-o, şi modul de operare, printr-un soi de telecomandă giroscopică, este atât de haios, încât sunt sigur că-mi va cuceri toată familia, prietenii, vecinii şi familiile lor, indiferent de vârstă…

Nu sunt inca comentarii.