Viziunea mea

Despre uluitoarea consolă de jocuri WII s-ar putea să povestesc într-un număr viitor. De data asta, e suficient să explic faptul că îmi trebuie un televizor mai mare pentru a juca golf în living. Cât de mare înseamnă asta? Foarte mare şi, neapărat, de înaltă definiţie.

Celor care au apucat să vadă un film pe un televizor de înaltă definiţie le recomand să sară peste acest paragraf. Nu este genul de recomandare pe care o fac în general despre ceea ce scriu, dar mă tem că scurta mea introducere în cuvinte va păli în faţa experienţei ca atare. Şi asta pentru că mi-e greu să descriu diferenţa dintre televiziunea convenţională şi ameţitoarea baie de culori şi de lumină ce ne inundă prin simpla aprindere a unui televizor HD. De fapt, nici n‑o s-o fac; te invit în show-room-urile de firmă pentru a vedea singur diferenţa. Nu în magazinele multi-brand. Acolo televizoarele sunt pline de purici, care – chiar dacă nu ciupesc – sar pe retină şi rişti să duci acasă o imagine deloc plăcută a respectivelor aparate. Într-un show-room adevărat, televizoarele cu pricina sunt puse în valoare asemenea unor cai de rasă la paradă. De asta se şi numeşte show-room... Nu de la verbul to show – a arăta, ci de la substantivul show – spectacol.

Probabil că e inutil să spun că HD-ul de mai sus vine de la „high definition” – ultimul răcnet în materie de imagine digitală. Nu la fel de inutil ar fi să explic în două vorbe cât de înaltă este această definiţie şi de ce mă uit după ea prin vitrine... Totul se reduce de fapt la desimea liniilor. Cum, care linii? Chiar dacă nu se vede cu ochiul liber, imaginile reproduse pe ecranele televizoarelor sunt compuse din mai multe linii orizontale suprapuse. Fiecare astfel de linie conţine la rândul său un număr de pixeli. Vechile standarde de televiziune numărau 480 (NTSC) sau 576 (PAL) de astfel de linii efective.

E drept, în cazul lor, pixelii nu erau egali ca dimensiune şi totul e mai mult o convenţie, întrucât semnalul procesat în bătrânele televizoare
cu tub catodic era analogic şi nu digital. De prin anii ’90 am intrat însă în epoca televiziunii digitale, pixelii au devenit unitatea de raportare standard, profesioniştii au început să distingă televizoarele după numărul de linii orizontale şi frecvenţa de baleiere.

Pe scurt, în zilele noastre televiziunea de înaltă definiţie atinge fie 720 de linii, fie 1080 – cu cât mai multe, cu atât mai bine. Acestui număr i se adaugă un i sau un p – notaţia ţine de felul în care sunt reproduse aceste linii: progresiv (p) sau, pe stil vechi, întreţesut (i). Ideal este un televizor capabil să afişeze imagine HD de 1080p şi, deci, asta căutăm şi noi. Vei spune că, odată decis standardul căutat, restul e floare la ureche, toate televizoarele respective ar trebui să fie la fel. Nici pomeneală. Fiecare producător şi-a înzestrat aparatele HDTV cu tot felul de tehnologii care mai de care mai creţe. Una face negrul şi mai negru, alta înviorează culorile, alta creşte constrastul sau luminozitatea. Şi apoi, să nu uităm modul de compunere al celor 1080 de linii orizontale proiectate progresiv: există televizoare cu plasmă, LCD, DLP, EHH, pardon, e-he-he! Unde mai pui că nu am vorbit despre cel mai important aspect – diagonala, cea mai vizibilă caracteristică şi adesea singura care contează pentru marea majoritate dintre noi.

Bunăoară am văzut un Panasonic TH103PF9. Monstrul respectiv, 1080p, de bună seamă, are o diagonală de fix 103 inci, ceea ce – deşi tentant – ridică deja probleme de spaţiu. Nu m‑ar deranja să înlocuiesc un perete al livingului cu sus-numitul televizor, dar asta ar însemna să mă uit la film din dormitor, de cealaltă parte a holului de la intrare. Iar eu sunt un tradiţionalist: prefer să dorm în dormitor şi să mă uit la televizor în living. În plus, cu cei 70.000 de dolari astfel economisiţi – preţul Panasonicului din imagine – aş putea cumpăra o căsuţă.

O abordare ceva mai ponderată mă conduce către un Sony Bravia cu diagonala de 70 de inci. Modelul (KDS-Z70XBR5) este tot un 1080p, aşa cum căutam, optimizat pentru reproducerea secvenţelor cu mişcări vii, cum sunt cele din filmele de acţiune sau din sport. Din păcate, nu va fi scos la vânzare până la începutul lui 2008. Dar cred că am găsit cu ce să mă consolez până atunci: nou lansatul Philips Aurea. Tot 1080p, dar împachetaţi într-un design de zile mari. Două lucruri m-au atras la acest aparat: cele 24 de mini-difuzoare încastrate în rama televizorului într-un mod realmente invizibil şi tehnologia Ambilight ce proiectează pe peretele din spatele televizorului o aură de culori asortată cu imaginea de pe ecran. Ce să zic? Trebuie văzut, mai ales că preţul anunţat este de zece ori mai mic decât al giganticului Panasonic. E drept, şi diagonala e una mai pământeană: 42 de inci.

Nu sunt inca comentarii.